NEAMUL ÎNTEMEIETOR AL
LUI BĂSĂRABĂ
DE LA BOIERUL NEGRU VODĂ
PÂNĂ BASARAB INTEMEITORUL
Un prim volum dintr-un serial cu comentarii critice la cartea
„Thocomerius – Negru Vodă” de
Neagu Djuvara
şi la adresa
susţinătorilor noii teorii djuvariste
Neamul lui
Băsărabă şi „lupta de clasă”!
– aspecte psihologice şi aspecte
logice -
1.1 - INTRODUCERE
Cea mai mare nenorocire care s-a
abătut asupra popoarelor estului Europei, pe timpul comunismului, a fost
însămânţarea „în rândul maselor” a „luptei de clasă”. Aceasta, a
dus la o simplificare a dialogului sau chiar lipsa lui totală în multe din
sectoarele vieţii noastre sociale. Dacă aveai o idee nouă, ea
era raportată imediat la baricada pe care te afli, eşti de partea
„poporului” sau a „exploatatorilor”? De aceea, lozinca zilei când se
dezbătea ceva, era: „cine nu-i cu noi, e împotriva noastră!” iar
judecăţile oricărei idei se reduceau, ca în logica
bivalentă, la două valori: „adevărat” sau „fals”.
O asemenea simplificare a tuturor
concepţiilor lumii acesteia atât de diversificate, s-a extins tacit şi în afara
comunismului devenind astăzi metodă globală, tocmai prin
simplitatea ei. Ea a intrat în spontan, în uzanţă de masă, fiind
la îndemâna fiecăruia de a-şi ajunge scopul dacă
stăpâneşte puţin logica dusă mai departe: a treia
posibilitate nu există (legea terţiului exclus) iar orice obiect al
gândirii, orice noemă, nu poate fi simultan şi adevărată
şi falsă (legea contradicţiei).
Pe această logică
infailibilă s-a bazat Iliescu ca să pună mâna pe putere,
împărţind capitala în „revoluţionari” şi „terorişti”
iar partidele în două tabere, unele „salvatoare ale naţiunii” precum
FSN iar altele, partidele istorice, în partide „demolatoare”, care-i băgau
lui „sula-n coaste”, ca să fie acceptate în viaţa politică.
Pe aceiaşi logică a
divizării electoratului se
bazează acum şi „popularul” Băsescu în luptă cu „balaurul”
numit parlament, pentru a-şi „trage un partid de mase” mai abitir ca pe
timpul lui Carol al doilea.
În asemenea condiţii, întreaga
mass-media s-a divizat şi ea în două tabere.
Mai mult, comentatorii articolelor
ziarelor on-line, sunt divizaţi şi ei în două tabere iar ca
ultim fenomen observat, este cucerirea acestui spaţiu destinat publicului
de către o singură tabără! Acolo, deja orice dialog a încetat,
comentariile devenind o adulare continuă a unor „eroi” ai zilelor noastre,
mai abitir ca pe vremea „aceea” plină de ode. Asta-i „moda” zilei iar cine
nu-i la modă, să tragă ponoasele!
Un asemenea fenomen s-a petrecut
şi cu ideea djuvaristă a creării voievodatelor valahe de
către… nomazi! De a pune în capul listei neamului lui
Băsărabă un cuman, inclusiv pe site-uri până mai ieri
serioase! Fără nici o probă ştiinţifică, singura
probă (şi aceea construită pe diversiuni) fiind doar ultima
carte a d-lui Djuvara[1]!
Ca la fiecare apariţie a unei
idei trăsnite, după moda zilei, Internetul s-a împărţit
şi el imediat, în două. N-ar fi ceva neobişnuit! Dar când e
vorba de lucruri grave, aşa cum se întâmplă cu site-l wikipedia, unde
un grup de adepţi djuvarişti cuplaţi cu susţinători
voluntari ai diversiunilor istoricilor maghiari, au pus şi mai pun
încă stăpânire deplină pe principalele teme legate de
întemeierea „Ţării Româneşti!”, atunci semnalul de alarmă
trebuie tras!
Să judecăm: prin ea
însăşi, tema întemeierii „Ţării Româneşti!”, trebuie
„obligatoriu” să preocupe şi pe contestatarii integrităţii
noastre naţionale. Naţiunea noastră este bazată pe o
istorie multimilenară şi recunoscută prin tratate
internaţionale semnate de toate marile puteri ale lumii dar voci contra
s-au tot ridicat mereu. Cu asemenea voci contestatoare suntem
obişnuiţi!
Drama istoriografiilor maghiare
şi române este împărţirea spaţiului Transilvan, pe care
fiecare îl consideră originar, amândouă fiind angajate în
căutarea „drepturilor istorice” asupra lui[2].
In spaţiul Transalpinei[3],
istoriografia maghiară n-a avut ce revendica, recunoscând până la
urmă că spaţiul era deja ocupat de către neamul
Basarabilor. Iar cum încercările de a justifica prin documente, că
acest neam aşezat de păstori fusese organizat de maghiari
eşuaseră, istoricilor maghiari nu le mai rămânea decât două
variante:
-
fie să susţină teoria migraţiei populaţiei la
sud de Dunăre bazată pe teoria[4]
diversionistă că „absenţa surselor scrise privind românii
înseamnă absenţa românilor din acest spaţiu”;
-
fie să susţină existenţa unei populaţii
neorganizate, fără conducători, care a fost grupată în urma
creării statului maghiar, într-un stat nou cu ajutorul unor prinţi ai
popoarelor nomade ce s-au perindat mereu prin spaţiul transalpin.
Ori, teoria că românii s-ar fi născut ca popor la sud de
Dunăre[5],
sau au migrat acolo, apoi s-au întors în secolul 13, a căzut destul de
uşor testelor.
Spaţiul acela de emigrare n-a
fost niciodată precizat şi nici documente în privinţa lui n-au
existat! Mai mult, s-a observat că teoriile imigraţioniste apar exact
când românii din Transilvania, care formau majoritatea populaţiei, pornesc
lupta pentru drepturi politice. Românii
în schimb au venit cu puternice argumente istorice, lingvistice, demografice,
arheologice sau de altă natură, nu-i rostul acum pentru a le
înşira aici.
Varianta doua, a organizării
Transalpinei de către un prinţ al hoardelor mongole sau de către
un prinţ al cumanilor, este de dată mai recentă şi este
cuplată la „arsenalul maghiar” care mereu fabrică fabulaţii
împotriva Tratatului de la Trianon[6]
din 1920. Acest arsenal, alimentat de tot felul de diversiuni, printre care
şi aceea dacă tratatul mai este valabil, reînvie pe Internet!
Iredentiştii, răsar acum în
preajma împlinirii a 80 de ani de la Trianon, parcă anume pentru a dovedi
că Ungaria rămâne la gânduri expansioniste la fel cum era şi pe
vremea basarabilor, şi în primul război mondial (când ajunsese
într-un conflict declarat oficial cu peste 20 de state din Europa şi din
restul lumii!) şi în al doilea război mondial (cu Dictatul de la
Viena) şi, în fine, iată că şi acum într-o Europa
Unită!
Dar deşi iredentismul de pe
Internet înfloreşte, conducătorii unguri intraţi de-acum în
elita europeană, sunt conştienţi că Tratatul de la Trianon
n-a fost "opera diabolica" [7]
a României împotriva vecinei sale. Iar contestarea Tratatului de la Trianon, în
substanţa sa, ar implica şi contestarea celui de la Paris din 1947
şi, prin aceasta, a ordinii politice şi de drept instaurate după
al doilea război mondial. Ceea ce înseamnă introducerea unui
principiu de instabilitate în ordinea mondiala.
Dar dacă
conducătorii unguri sunt cu picioarele pe pământ, ce te faci cu
fanaticii epocii Internet, care toarnă în neştire gigabiţi de
„lucrări ştiinţifice” maghiare pe forumuri? Pentru că aici
e pericolul: de a crea emoţii şi conflicte inutile între
împătimiţii de spaţiu virtual! Uitând că realitatea
politică precum şi realitatea istorică sau geografică de
azi e cu totul alta, împărţind toţi un spaţiu european
comun!
Ca o bomboană spirtoasă
însă, ambiţia d-lui Djuvara de a câştiga disputa pierdută
acum câţiva ani cu mediile academice în privinţa aberaţiei
că „neamul Basarabilor provine dintr-un prinţ cuman” a picat
pleaşcă nu în coliva diversionistă a istoricilor maghiari,
aceştia îşi dau seama bine că n-are susţinere şi s-ar
face de râs, ci în coliva numeroşilor iredentişti maghiari care, cum
am spus, ocupă spaţiul virtual al site-urilor Internet pe
această temă!
De aici vine pericolul mare, din
această modă nouă de divizare simplistă a opiniilor, aidoma
luptei de clasă de pe timpurile staliniste. Numai de dragul de a se fi
situat, de la început, pe o poziţie îndelung mediatizată (oare de
ce?) face pe mulţi să cadă în capcana contestatarilor maghiari
şi să le dea inconştient
apă la moară! Comentariile din ziarele on-line la articolele legate
de apariţia cărţii d-lui Djuvara au atins cifra miilor iar pe
site-l wikipedia[8],
temele viu disputate legate de Basarabi şi întemeierea Ţării
Româneşti par deja cucerite pe vecie, ca într-o joacă care-i mai
tare, de anonimi cu nume maghiare,
pentru „derutarea adversarului”. Deşi wikipedia este un spaţiu
deschis, oricine mai poate adăuga şi alte informaţii la
temă, unele teme sunt bătute în cuie iar autorii nu se dau în
lături de la orice metodă a luptei de clasă pentru a-şi
păstra intacte textele bazate exclusiv pe cartea d-lui Djuvara[9]
şi diversiuni provenite din partea maghiară. Printre metodele
folosite, prioritar apar ameninţări cu expulzarea din spaţiul
deschis al wikipediei, mesaje private de intimidare sau de recoltare a
intenţiilor „adversarului”, telefoane nocturne şi multe alte
„metode”. Pe wikipedia[10],
chiar şi la discuţii „libere” postarea mea prin care făceam
trimitere la cărţi de referinţă ale poporului român a fost
cenzurată[11].
Intenţionat am dat această postare unui „cumanist mai ponderat”,
pentru a-i vedea reacţia! Apreciez faptul că tipi cu nume de nomazi
îşi sacrifică timpul cercetând o grămadă de documente
Internet dar pe wikipedia liberă nu se face cercetare şi
discriminare. Cu idei preconcepute se face istorie? Acolo, teoria luptei de
clasă staliniste este mai înfloritoare ca oricând şi nu degeaba unii
wikipedişti sunt plini de medalii pe pagina proprie mai abitir ca generalii
lui Stalin! Pe wikipedia, sunt mulţi voluntari cu capul pe umeri,
modeşti, respectuoşi, tineri citiţi dar şi luptători
pentru nişte himere maghiare lansate inconştient, din snobism sau
prostie, de presa nenorocită de astăzi!
De aceea îmi propun să încerc a
aduce „luptătorii” la realitate, prin nişte aspecte noi ale „cazului
Djuvara”.
1.2. – ASPECTUL PSIHOLOGIC
Iată ce scriam despre Internet, în capitolul „Boala
secolului”, a articolului „Ciberferma animalelor[12]”:
„Ciberdependenţa
a ajuns la proporţii înspăimântătoare, mai ales în rândul
tineretului! E înspăimântătoare pentru că cei mai afectaţi
de acest fenomen sunt mai ales tinerii mai puţin instruiţi, mai
puţin educaţi! Sau mai bine zis, autoeducaţi de nişte
site-uri şi jocuri deşuchiate pe Internet cu consecinţa faptului
că frustrările din timpul şcolii, pot răbufni pe virtual.
Pe fondul unei nevroze a neputinţei câştigată în timpul
şcolarizării, tânărul se redescoperă pe el însuşi pe
Internet! Acolo unde nu-l cunoaşte nimeni, descoperă subit că
sunt mulţi alţii care-i aseamănă, că s-ar putea grupa
cu ei şi chiar ar putea să conducă, să le fie un fel de
„şef”. Pentru el, atâta timp cât
limbajul ordinar, chiar obscen se observă la „colegii” de pe un forum,
totul este în regulă.
Are loc chiar o apropiere, a asociere în
obscenitate, impertinenţă şi tupeu[13] şi curând
forumurile şi comentariile de pe ziarele on-line sunt cucerite pas cu pas
de aceşti ciberdependenţi care devin foarte frecvent nişte
isterici, nişte paranoici considerând forumul ca pe un bun propriu. Tema iniţială
pentru care a fost înfiinţat forumul va fi repede deturnată, pentru a
fi convenabil condusă înspre derizoriul cultural în care
trăieşte acest grup de conjunctură.
Orice părere mai
avizată venită din afara grupului, ei o consideră
ofensă! Orice om cultivat care
intră pe forum şi le face o cât de mică observaţie, devine
un intrus! Numai să le dai un indiciu, cât de cât cine eşti, că încă se vor mai informa despre
tine, despre activitatea ta, pentru a găsi ceva prin care să te
distrugă!
Dacă nu găsesc,
două mijloace le stau la dispoziţie: atacul în haită şi
faptul că nu eşti tânăr! Adică ai trăit pe „vremea
aia”… vremea aia a lui ceaşcă, dacă mă-nţelegi,
formată numai din comunişti. Toate erau atunci comuniste, până
şi vacile şi ursul din pădure!”
O paranoie ieşită din
comun s-a instalat pe Internet după apariţia cărţii d-lui
Djuvara[14],
carte intens mediatizată de grupul de interese antiromâneşti de la
Realitatea TV. Ea a fost însoţită de zgomotul absolut obligatoriu al
jurnalelor întregului grup de presă Ringier. Bănuim că ceva
stă ascuns în spatele acestei lovituri de presă, unde aspectul
psihologic ar fi fost cel mai important.
De ce ar fi acest aspect psihologic
atât de important?
Pentru că e cert că el se
bazează pe psihologia „luptei de clasă” şi ar putea fi doar un
simplu exerciţiu de manipulare care pregăteşte o nouă
lovitură uluitoare poporului român. N-ar fi prima! Vedem bine cum deja am
început să devenim datori vânduţi marilor grupuri de interese din Europa.
România va urma la scară naţională, scenariul micilor
funcţionari care şi-au cumpărat în Bucureşti un apartament
sau o garsonieră cu împrumut de la bancă şi vor trebui să
returneze banii înzecit, ca nişte sclavi, 25 de ani de acum încolo.
Aceştia vor fi liberi, când viaţa lor cea mai plină, li se va fi
scurs deja! Neosclavia mileniului trei ia startul în România!
Hai totuşi, să nu ne
hazardăm în scenarii de felul acesta şi nici să taxăm
zgomotul din jurul cărţii d-lui Djuvara ca o diversiune!
Cu toate acestea aspectul psihologic
rămâne. În sensul că acum, orice temă din România se
tranşează ca în vremuri staliniste sub semnul luptei de clasă,
al psihologiei galeriilor de pe stadioane, care cred că victoria echipei
le aparţine prin gălăgie, numai lor (principiul terţiului
exclus!) nu şi jucătorilor înşişi!
Iar „Lupta de clasă” după
modelul galeriei de la stadioane este o luptă continuă şi
durează cât ai trăi! Musai, trebuie să-ţi ţii
necontenit „partea” şi… doamne fereşte să recunoşti că
ai greşit!
Ca produse secundare ale acestei
psihologii ţinând de logica bivalentă, apar: conservarea ideilor, a
conceptelor şi a primelor judecăţi de valoare. Ori, schimbarea
ideilor preconcepute în această psihologie, nu mai e posibilă.
Indiferent de adevărurile care vor mai fi spuse.
Se va merge sinucigaş până
la capăt, orice duşman
trebuind a fi doborât! Prin orice mijloace!
1.3. – „LUPTA DE CLASĂ”
DJUVARISTĂ
Consider că de la această
psihologie a plecat d-l Djuvara, scriind acel articol din anul in 2000[15].
Revenit în ţară după
„rivuluţie”, d-l Djuvara a vrut probabil să-şi tranşeze
socotelile cu „istoricii din vremea comunistă”. Doar erau la modă
„înfierările” celor care rămăseseră în ţară, pe
când cei reveniţi de prin lumea largă rămăseseră
„imaculaţi”. O chestiune de orgoliu din vremea tinereţii!
Dar să fim drepţi! Nu
numai snobismul de astăzi l-a avansat pe d-l Djuvara, ci prostia unora în
căutare de subiecte „tari”, pentru că trebuie să
recunoaştem cu ce migală a adunat autorul nişte date istorice care
pot avea, voit sau nu, dublă interpretare! Un adevărat
cercetător dar cu precizarea că şi-a pus ştiinţa în
slujba răului aşa cum Einstein pusese umărul la fabricarea
primei bombe atomice, regretând pe urmă degeaba, fiind prea târziu!
Pe lângă ideile greşite
găsite prin rafturile istoriei, pe care d-l Djuvara le şterge de praf
şi le îmbracă în haină nouă, dânsul mai adaugă şi
propriile perle de tot hazul. Cum ar fi aceea că Ţara Românească
s-a întemeiat târziu pentru că, citez, „n-am avut noroc de barbarul cel
bun[16]”!
Sintagmă care se bazează în carte pe o înşiruire de cazuri din
istorie, când grupurile de barbari nomazi au dus la întemeierea de state pe
locul unor mari împărăţii care s-au prăbuşit! Asta
după ce, fără nici o dovadă concretă, afirmă că „nicăieri, chiar nicăieri nu găsim ca noile
unităţi politice să se fi ridicat din vechea populaţie
băştinaşă[17]”!
Oare, aşa să fie?
Uită d-l Djuvara de acele state care s-au creat prin mişcări de
eliberare? Păi chiar Ţara Românească s-a creat printr-o astfel
de mişcare de eliberare a lui Basarab Intemeietorul! Ca punct final al
unui şir întreg de mişcări de răzvrătire! Cum poate
d-l Djuvara să nu ia în seamă răzvrătirea lui Litovoi,
răzvrătire în care voievodul şi-a pierdut viaţa?
Spune clar documentul[18]:
„iar voievodul Litovoi, împreună cu fraţii
săi, în infidelitatea sa, ocupase pentru sine o parte din regatul nostru
existentă dincolo de munţi şi cu toate avertismentele noastre nu
s-a îngrijit să plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea
parte”. Să nu-l fi citit d-l Djuvara?
Cum poate să nu i-a în
considerare nici actul care arată răzvrătirea lui Ioan din
cetatea Mehadia, unde se spune: „…am supus
stăpânirii noastre cetatea pe care o ţinea Ioan, fiul banului Teodor,
răzvrătit împotriva maiestăţii noastre[19]”!
Dar citatele de
mai jos? Nu oferă oare ele suficiente dovezi că mişcarea de
eliberare a voievodatelor româneşti ajunsese la un punct critic care nu
mai putea fi stopat? Iată relatările vremii[20]
privitor la schimburile de replici înainte de eliberarea valahilor de sub
tutela maghiară:
„…regele ungur, s-a dus în persoană, în luna lui septembrie,
prin Severin în ţara voievodului românilor, Basarab, ţară
care nu poate fi locuită de un popor neobişnuit cu ea…”
„După
ce regele a cuprins Severinul şi fortăreaţa lui… Basarab a
trimis o solie vrednică de toată cinstea … vă voi lăsa în
pace Severinul … numai să vă întoarceţi îndărăt cu
pace … pentru că dacă veniţi şi mai mult înlăuntrul
ţării, nu veţi putea nicidecum să înconjuraţi
primejdia”
„Să-i
spuneţi aşa lui Basarab că el e păstorul oilor mele
şi eu din ascunzişurile sale de barbă îl voi scoate”
„…mulţimea
nenumărată a românilor sus pe râpe a alergat din toate
părţile şi a aruncat săgeţi asupra oastei regelui care
se găsea pe fundul unei văi adânci, ce nici nu se poate numi cale, ci
mai curând un fel de corabie strâmtă … cai şi ostaşi cădeau
din toate părţile în luptă.”
Dintre
părerile care combat crearea din exterior a unei „unităţi
politice”, cum zice d-l Djuvara, şi acceptă „ridicarea” ţării
din vechea
populaţie băştinaşă, am ales
un citat recent aparţinând d-lui Ionuţ Ţene[21]:
„Din
păcate teoria "cumană" susţinută de Neagu Djuvara
suferă de lipsă de logică istorică. În anii 1241 – 1242 are
loc marea invazie tătară care sfărâmă "Ţara
Cumanilor" din Muntenia, recunoscută de documentele vremii. Deci
Basarab, numai ca vlah putea avea relatii bune cu tătarii. Cumanii erau
deja zdrobiţi şi implicaţi în frontul regal maghiar împotriva
tătarilor. După 1242 are loc o emigrare masivă a cumanilor pe două
fronturi. Cea mai mare parte trece în sudul Dunării, iar o altă parte
însemnată numeric trece în Transilvania şi se pune la dispoziţia
regelui maghiar. Astfel cnezatele şi voievodatele valahilor autohtoni din
Muntenia încep să se afirme pe plan politic, tocmai datorită
plecării cumanilor. Diploma Ioaniţilor de la 1247 amintesc de cnezate
şi voievodate valahe şi documentele regale maghiare vorbesc de
revolta lui Litovoi împotriva regelui maghiar suveran. Litovoi este înfrânt şi
cade în luptă, iar fratele lui Bărbat luat prizonier se
răscumpără şi se recunoaşte vasal regelui. Tocmai
aceste frământări atestă afirmarea cnezatelor româneşti pe
scena politică internaţională, datorită faptului că
poporul cumanilor părăsise Muntenia.”
Nu e nevoie deci de o logică
prea sofisticată pentru a constata că invazia tătară
şi cruciadele papei au grăbit mişcarea de formare a statului
valah dar nu prin punerea în fruntea valahilor a unui „barbar bun[22]”!
Pentru că barbarii nomazi, turanicii, n-aveau decât un singur scop: jaful! Îi vedeţi dvs. pe Batu-Han,
Tutu-Han, Temur-Han sau pe Thocomerius-Han (dacă acesta ar fi existat,
aşa cum se afirmă!) instalându-se „prinţi” în fruntea ungurilor,
sârbilor, bulgarilor sau valahilor pentru a strânge dările de la aceste
popoare pentru marele Hanat Mongol creat de Gingis Han? O perlă ca asta
n-am mai auzit în istorie! E ca şi când Napoleon şi Hitler, în
războaiele lor, ar fi dorit să se instaleze la Moscova, ca ţari
ai Rusiei! Sau Bush preşedinte-n Irak! Tătarii au jefuit, au ucis, au
dat foc pe unde-au trecut şi punctum, cum spunea Eminescu! Valahii erau
populaţie aşezată, legată de pământ, a plătit ca
să fie lăsată în pace, secole întregi bir la toţi, mai ales
la turci. Au pus aceştia vre-un domnitor de origine turcă în
Ţara Românească sau Moldova? Că au sprijinit pe unul sau pe
altul din conducătorii Ţării Româneşti, da! Depindea de cât
de supus se dovedea! Iar moda asta-i valabilă şi în lumea de
astăzi!
O altă perlă de tot hazul
pe care ne-o mai serveşte pe tavă d-l Djuvara, este aceea prin care
ne arată că a ajuns, pe vreo douăsprezece(!!!) căi, la
concluzia că dânsul este de origine cuman! Deci, de la prima
controversă cu Teomir (Tihomir) şi Basarab cumani, dânsul s-a
găsit pe sine însuşi cuman, atât de mult s-a îndrăgostit de
propria idee! Lăsând la o parte această parte hazlie, nu putem
să nu ne ducem logic cu mintea, că de fapt, această genealogie
nu o putea găsi d-l Djuvara decât pe site-urile de genealogie de pe
Internet! Despre asta vom vorbi mai târziu.
1.3.1– DIVERSIUNEA NUMELUI
CUMAN
Chestiunea numelui cuman este
privită din perspectivă djuvaristă, ca o dovadă
irefutabilă că neamul întemeietor al lui Băsărabă ar
fi fost neam de cumani, de îndată ce numele era cuman! Iar după diversiunea
aceasta cu numele, următorul pas, spre a întări versiunea originii
cumane domnitorilor întemeietori, ar fi aceea a separării totale a lui
Băsărabă întemeietorul şi a tatălui lui, de restul
neamului! Adică de tripleta Litovoi, Bărbat şi Seneslau
urmaşii direcţi ai lui „Negru Vodă ăl bătrân[23]”!
Pe care istoricii nu mai au cum să le atribuie altă origine, decât
valahă! Recunoştea asta în primul rând regatul maghiar şi
încă prin documente oficiale!
Să
luăm diversiunile pe rând!
De ce este chestiunea numelui cuman
al lui Băsărabă o controversă istorică iar la d-l
Djuvara o diversiune?
Este controversă istorică
pentru că în privinţa interpretării numelui sunt tot atâtea idei
cam câţi istorici importanţi sunt[24]!
Hasdău căuta Bas-Arabi, „Arabi de Jos”, Onciul se gândea la satul
Besilor din Balcani, Gh. Săulescu la Bassaripa, chiar Iorga mai
bănuia că numele ar putea veni de la haina tracică bassareus, în
afară de altă bănuială a lui că numele ar fi fost
împrumutat de la cumani.
Dar în afară de faptul că
e o controversă istorică, este şi o diversiune a d-lui Djuvara
pe care o lansează încă de la început în articolul din Magazin
istoric[25]
apoi în recenta carte[26]. Dânsul nu reia riguros articolul lui Iorga
„Imperiul cumanilor si domnia lui Basarabă[27]”
ci consecvent „originii cumane a lui Băsărabă” îl
învăluieşte în comentarii nălucitoare, modifică structura a
două fraze creând una singură, modificând în final, chiar sensul
afirmaţiilor lui Iorga! O manieră incredibilă la un
cercetător care trebuie să respecte acurateţea documentelor
folosite. Am putea spune că e tipic o făcătură demnă
de vechea „luptă de clasă” stalinistă!
Iată tehnica
diversionistă, creată în trei etape. (După ce această
variantă diversionistă o mai prezentase pe la televiziuni de mai
multe ori!)
Etapa I-a, „pregătitoare”. Zice
d-l Djuvara:
„A mai intervenit un element,
străin de pura cercetare, de cercetarea senină a adevărului
istoric, care să îngreuneze şi mai mult descifrarea
realităţii istorice: anume adevărata spaimă a istoricilor
români de a descoperi eventual că Basarab Întemeietorul ar fi putut fi de
neam cuman! Horresco referens[28]
parcă ar fi zis ei, după Vergilius”
Vedeţi cum se înfierează
duşmanul? Deja pierii din cap ni se ridică de ură! Mare
specialist d-l Djuvara în a scrie o carte de efect, trebuie s-o recunoastem!
Etapa II-a, „demonstratoare”. Mai zice:
„Nici măcar marele Nicolae
Iorga, atât de slăvit, încât şi-ar fi putut permite orişice
afirmaţie, n-a îndrăznit să tragă o concluzie clară,
cu toate că după titlul pe care l-a dat unui capitol din monumentala
sa Istorie a românilor (Simbioza româno-cumană), precum şi din micul
articol intitulat Imperiul cumanilor si domnia lui Basarabă, apare limpede
că intuia – mintea lui era prea ascuţită, prea subtilă ca
să nu fi dibuit lucrul, anume rolul jucat de cumani la începuturile
Ţării Româneşti. În acel articol (dar cine mai scotoceşte
prin miile de articole ale lui Iorga?) a scris această frază
revelatoare: „Numele desigur e cuman. [29]
(Al lui Basarab, apoi în italice, adică subliniat:) Dar numai numele?”
Etapa III-a, „infiltrarea”
finală a diversiunii:
„N-a mers însă mai departe,
atât de înrădăcinată era – şi mai este încă –
prejudecata larg răspândită, aproape generală în
subconştientul compatrioţilor noştri, după care toţi
actorii istoriei noaste multiseculare trebuie să fi fost, pe toată
linia, curaţi coborâtori din amestecul daco-roman!”
Să comentăm acum!
Semnalăm mai întâi, structura
modificată a frazelor din originalul lui Iorga.
Sintagma, (Simbioza
româno-cumană) apare la Iorga „Colaboraţia Română-Barbară
în evul mediu”. Ceea ce e cu totul altceva!
Fraza „Numele desigur e cuman. ” pur
şi simplu la Iorga nu există! Da, da, e o făcătură!
Iar sensul este total deformat!
Iorga ar fi vrut să spună
că numele, (atenţie, Iorga
pune după cuvântul numele o
virgulă!) desigur. (Punct!) E un
împrumut de la cumani dar nu numai numele
am împrumutat noi de la cumani, zice Iorga, apoi explică în paragrafele
următoare: am suferit o destul de importantă influenţă
cumană: „Prin
tovărăşia cu ei, din muntele de la Argeş şi Muscel, ei
au putut da românilor un impuls către alcătuirea Domniei, care, de la
Borciu Cumanul, a putut trece, prin Seneslav şi ai lui
Băsărabă cel cu numele cuman[30]”
. În consecinţă, întrebarea lui Iorga „Numai numele?” se referea,
aşa în general, la contribuţia cumană în spaţiul valah, nu
la originea lui Băsărabă cum diversionist interpretează d-l Djuvara.
Originalul frazelor lui Iorga
după ce aminteşte de numele Tocsabă, Talabă, Tîncabă
şi, în sfârşit, Băsarabă (s.a.) este deci:
„Numele, desigur. Dar numai numele?” Nu! Multe am mai împrumutat noi, şi chiar
vecinii, de la cumani, asta a vrut să spună Iorga, aşa se
înţelege din punctuaţie şi din citirea întregului context al
frazelor care urmează după semnul întrebării!. „Cumanii, mai afirmă Iorga, au dat bulgarilor poate un îndemn pentru
alcătuirea statului de la Târnova, pe care l-au apărat şi
ajutat, apoi tot lor statul de la Vidin prin Terterizi.[31]”
Aşadar, o minciună djuvaristă
aruncată de pomană! Pentru că nu e nevoie să-l facem pe
Băsărabă cuman pentru a semnala influenţa cumanilor în
spaţiul valah. Şi nici nu diminuează cumanismul cu nimic puterile pe care le aveau
conducătorii locali din Oltenia. Spre deosebire de Moldova unde „rangul boieriei banului era mic, venind după paharnic,
în Muntenia banul Craiovei era cea mai înaltă boierie, îndată
după domn, şi cu mult mai presus de toţi ceilalţi
dregători ai curţei. Nu numai atâta, dar banul de Craiova, avea
chiar,in deosebire de ceilalţi boieri, o putere teritorială, care se întindea tocmai asupra celor 5
judeţe de peste Olt, unde se exercitase din timpuri vechi autoritatea
voievozilor acelei regiuni.[32]”
Cumanii îşi vor fi avut şi
ei rolul lor în viitorul unor voievodate româneşti! Ba se poate afirma,
că influenţa cumanilor a fost mai accentuată, poate, în alte voivodate
decât cele din dreapta Oltului unde îi găsim, în vremea lui Litovoi, pe
cumani robi la curtea boierului Gavrilă din Strehaia.[33]
Dar de la echilibrul lui Iorga,
până la isteria cumană declanşată de djuvarişti
alături de contestatarii trianonişti care au cuprins reţeaua
Internet, e cale lungă. Şi nici nu se va sfârşi curând! Pentru
că vechea controversă maghiaro-valahă, semnalată de Iorga,
a rămas valabilă şi astăzi. Pentru a înţelege perfect
controversa, iată paragrafele originale ale lui Iorga[34]:
Despre tovărăşia
alani, vlahi, cumani. „De altfel o asemenea
tovărăşie – nu supunere a populaţiei româneşti de
năvălitorii asiatici – pare a se oglindi în numele de „Silva
Blachorum et Bissenorum”, „pădurea românilor şi pecenegilor” – sub
„pecenegi”, de mult dispăruţi, e a se înţelege: cumani - , care
se dă regiunii vecine cu Ţara Bârsei, ocupată de teutoni,
într-un foarte cunoscut act unguresc[35].
Să nu uităm că aproape în acelaşi timp vedem pe teutoni
câştigând la creştinism – adică la catolicism – pe cumani, şi, alături, episcopi
schismatici, evident româneşti, cari momesc şi pe saşii şi
ungurii colonizaţi de cavaleri dincoace de munţi la credinţa lor
schismatică”.
Despre strategia catolică,
contra schismaticilor ortodocşi. „Pentru a
sfărâma o asemenea tovărăşie adusese regele Andrei al
II-lea pe teutoni, căutând a face din ei o simplă strajă, iar,
când ei deveniră aproape statul ce erau să fie în Prusia, suveranul
ungur, expulzându-i, căută să facă din episcopatul
cumanilor, la Milcov, acel punct de plecare pentru „Transalpina”, cum cel din
Bălgrad (Alba Iulia n.a.) înaintaşii lui făcuseră unul
pentru Transilvania.”
Valahii aveau deci, episcopi
„schismatici”, necatolici! Amplasarea
acelui „cap de pod” de la Milcov, dovedeşte aşadar, că nu
valahii ar fi avut nevoie de vreo episcopie catolică fiind ei
înşişi catolici în vremurile acelea, cum încearcă să
acrediteze ideea d-l Djuvara! Din contră, episcopia se voia o
ariergardă menită să disemineze catolicismul în Valahia
care-şi avea propria-i cale! Acolo, în voievodate, voievozii locali
priviseră probabil peste Dunăre ce se-alesese cu recunoaşterea
supremaţiei Bisericii romane de către Biserica bulgară! Ce
se-alesese din dualismul renăscut în sânul creştinătăţii!
Ioniţă Caloianul, cu toate că primise coroana din mâinile papei
Inocenţiu al III-ea, „îşi unise forţele cu cele ale turcilor
(nomazii cumani) şi cu ale altor „duşmani ai crucii” [36]”
şi sfârşise prin a bloca cu brio calea armatelor primului
împărat latin al Constantinopolului, Baudouin I, a-l lua prizonier şi
a-l fereca în turnul capitalei bulgare, unde şi-a dat şi duhul!
Aşadar, marea diversiune
djuvaristă a numelui cuman, este construită aşa cum aţi
putut constata extrem de clar, pe minciună, pe preschimbarea structurii a
două fraze într-una singură pentru a se ajunge la scopul dorit. Acest
scop, devine acum evident: dacă impunem ideea că Basarab are nume
cuman, va fi mai uşor de dovedit că e şi el cuman. Ba se poate
merge şi mai departe! Dacă „tata conducător” e cuman, poporul
lui musai să fie catolic, se ştie doar, cumanii trecuseră la
catolicism! Iată ce uşor se poate face Valahia catolică aşa
cum se făcuse şi Bulgaria catolică prin invocarea dualismului de
început al lui Ioniţă Caloianul!
Când se constată că o
minciună stă la baza unei strategii, tot eşafodajul de
diversiuni ale acelei strategii se clatină! De pildă
„descălicatul”! El este bazat pe cu totul alt fenomen decât în Moldova!
Dar la ce-ar ajuta el, este evident: ar întări şi mai mult versiunea
cumanistă a lui Radu Negru de îndată ce el soseşte călare
direct, aţi ghicit?, din Ţara Făgăraşului
împânzită de „catolicii” cumani!
De fapt, pe întreg parcursul
cărţii lui Neagu Djuvara observăm această strategie de a
acumula mereu o serie de diversiuni, atent numerotate, pentru a influenţa psihologic cititorul
cu abundenţă de documente, pentru ca în final, cu ele bine aranjate,
să tragă concluzia preconizată.
Metoda fiecărei diversiuni
constă, de regulă, în extrapolare. Bunăoară, maestrul
Djuvara, descoperă un medic numit Pandrea, în Ţara Loviştei,
pentru dânsul un adevărat ou de aur sau să-l cităm exact: un
„refugiat în Franţa de zeci de ani şi acum grav bolnav”[37] care, „n-a putut exploata în întregime acel
„tezaur””! Acel „tezaur”, cum bine îl pune în ghilimele autorul, este, practic,
un carnet cu „datini strămoşeşti şi de folclor”! El, „ar
dovedi” că acolo în Ţara Loviştei, 3/5 din cuvinte sunt de
origine slavă, 1/5 de origine daco-romană, şi, bine subliniat, 1/5 de origine turanică! (sic!) Nu
se mulţumeşte însă d-l Djuvara doar cu concluzia care ar
reieşi de aici, şi anume că, n-ar mai fi rămas prin
Ţara Loviştei nici măcar un scrum de latinitate dar mai şi
extrapolează „numerotat”[38]
:
1. „În cele trei
veacuri şi jumătate de şedere în „ţări”[39]
româneşti, pecenegii şi cumanii ar fi sălăşuit peste
tot, până în creierii munţilor; (sic!) şi, fiind
stăpânitori, (!?) au lăsat în urma lor mulţime de nume de
locuri.”
Urmează o
diversiune caracteristică „metodei”, la punctul 2. După ce autorul
dă „un şir” de hidronime cu nume slave, ehei! şir format din…
patru râuri mari şi late, Ialomiţa, Dâmboviţa, Neajlov, Milcov,
restul fiind la etc., iar extrapolează ba mai făcând şi
garagaţă de viersurile Mioriţei noastre „pe-un picior de plai,
pe-o gură de rai”: „Dar nu e oare cazul să constatăm că
până şi în aceste viersuri de dulce rezonanţă şi
fantastic destin, doar gura şi piciorul, termenii cei mai poetici, sunt de
origine latină?[40]”
Iar cu ură
şi diversiuni maestre? Cuvântul „un” te pomeneşti că vine de la
„adin”-ul slav, nu-i aşa? Adin, dva, tri, cazacioc! Vezi ce mai slavi
suntem noi dacă ştim juca o ţâră de cazacioc?
Observaţi ce minuni poate face extrapolarea? Să vedem care mai zice
că Mioriţa noastră nu ne vine de la cazaciocul rus!
La punctul 3. al
concluziilor djuvariste ce citim? „În ce priveşte nomenclatura de origine
daco-romană, cred că un studiu comparativ cu situaţia din
ţări ca Franţa şi Spania ne-ar putea arăta cam cum au
fost păstrate toponimele latineşti şi în acele părţi
ale fostului Imperiu Roman”
Păi a cam
rămas în urmă d-l Djuvara cu cercetarea limbii române tot
căutând după cuvinte cumane! Un istoric, chiar amator, care se
respectă, atunci când scrie o carte şi se referă la limbă
pune mâna pe lucrările lingviştilor aşa cum a făcut şi
istoricul Ion Bulei care a scris şi dânsul „O istorie a românilor” cam în
acelaşi timp cu diversiunea djuvaristă „Thocomerius – Negru
Vodă”.
Iată ce lucruri interesante despre
structura gramaticală a limbii române a cules d-l Ion Bulei după ce
arată că peste 60% din fondul principal[41]
de cuvinte din limba română este latin:
„De asemenea,
structura gramaticala a limbii romane este latina.
Dintre
influenţele suferite de latina devenită română, mai importante
sunt cele de substrat şi de superstrat. Substratul dac numără în
jur de 160-170 de cuvinte, cu peste 1 400 de derivate (prin comparaţie, în
limba franceză sunt 180 de cuvinte de origine celtică, ceea ce nu
înseamnă ca odată cu cucerirea romana au dispărut galii).
Filologul I. I. Rusu face o comparaţie între cuvintele din traco-dacă
şi derivatele lor şi cele de origine latină şi derivatele
lor. La 2 099 de cuvinte latine există 6 806 de derivate, adică un
raport de 1:3,3. ,,Reducând cifra derivatelor la 1 200 ori chiar la 100 (prin
omiterea termenilor cu caracter special ori de secundară însemnătate),
obţinem un raport de 160 (170): 1 000 = 1:6, care ar fi minimal.
Rezultă, aşadar, că elementele autohtone au derivate în
număr mai mare decât oricare dintre celelalte categorii lexicale,
dovadă şi aceasta despre vechimea şi importanţa de care se
bucură ele în alcătuirea şi economia generală a limbii
române." Cuvintele din substrat, ca în toate limbile romanice, se
referă la cadrul natural şi la vechi îndeletniciri.
Superstratul limbii
romane este slav (în celelalte limbi romanice el este germanic). Slava a
influenţat vocabularul şi a determinat unele modificări
fonetice. Influente ulterioare, în lexicul limbii române, provin din
greacă, maghiară, turcă. Neologismele latino-romanice,
pătrunse masiv spre sfârşitul secolului 18 şi în prima
jumătate a celui următor, odată cu deschiderea culturii romane
spre lumea occidentală, au făcut sa se vorbească de o
adevărată reromanizare a limbii române.
Limba romană
este foarte omogenă. Practic, ea se confunda cu dialectal istoric
dacoroman de la nord de Dunăre, vorbit azi de c. 26 de milioane de romani.
Prin remarcabila-i unitate, limba romană contrastează cu accentuata
diferenţiere dialectala a limbilor romanice din Occident. Omogenitatea
şi caracterul arhaic al limbii romane pot fi explicate prin
,,reconversiunea rurala" de după abandonul roman al Daciei, revenirea
la un mod de viaţă agro-pastoral preroman. In acelaşi timp,
,,societatea românească medievală a fost una esenţialmente
rurală, fapt pentru care limba şi-a conservat unitatea sa organică
in absenţa centrelor urbane, care în Occident au reţinut
particularismele şi au creat terenul pentru apariţia
dialectelor" (Stelian Brezeanu).
In afara dacoromânei,
identificată, în general, cu limba romană vorbită la nordul
Dunării, exista trei dialecte istorice vorbite la sud de Dunăre,
create in secolele 7-10 de grupuri ale populaţiei romanizate, dislocate de
invazia şi ocupaţia slavă. In nordul Greciei şi în
Macedonia meridională, cu centrul in Munţii Find, s-a creat dialectul
aromân sau macedoromân; pe valea râului Vardar, dialectul meglenoromân; iar în
vest, in Peninsula Istria, dialectul istroromân (după unii lingvişti,
rezultatul unei emigrări târzii din nordul Dunării).”[42]
Iată deci cum scriu nişte oameni de meserie!
Şi iată ce
concluzii trage d-l Djuvara din carnetul cu poveşti, basme şi poezii
al medicului Andrei Pandrea din Ţara Loviştei, dar şi din…
„Diploma Ioaniţilor”:
„Reluând această interesantă coincidenţă
între respectivele proporţii de toponime de origine daco-romană sau
slavă ori turanică şi de antroponime de aceleaşi origini, am
putea să ne aventurăm şi într-o evaluare posibilă a
componentei acelei clase superioare pe care ne-a dezvăluit-o Diploma
loaniţilor: anume care vor fi fost originile probabile ale acelor voivozi,
cneji şi ,,maiores terrae". Ar reieşi, şi din
menţiunile pe care le avem despre primele formaţiuni politice ale
românilor, împingând scrutarea până în secolele al XlV-lea-al XV-lea,
că pătura conducătoare ar fi în proporţie intre 1/2 şi
2/3 de origine slavă (îndepărtată, ce-i drept, căci putem
considera apariţia primilor cneji slavi peste populaţii în majoritate
de rumâni, din veacul al X-lea, deci în epoca ce ne interesează, cu totul
românizaţi, ceea ce justifică expresia care ne-a devenit familiara,
de ,,slavo-romani"); intre 1/5 şi 1/4 de origine turanică, în special
cumană, iar, tot aşa, doar între 1/5 si 1/4 de origine valahă,
din acei juzi cârmuitori de grupuri de sate care, prin asemuire cu cnejii
contemporani ai lor, şi-au croit drum în clasa superioară, până
în stratul dominatorilor.
Revenind la componenta cumană, o încercare de a evalua
proporţia de toponime de origine turanică în tot cuprinsul Munteniei
ar depăşi cadrul prezentei lucrări şi competenţa mea.”
Vedeţi ce
concluzii se pot trage dintr-un carnet de cântece al unui medic?
Bine zis domnule
Djuvara! Multe nu-s de competenţa domniei voastre dând un prost exemplu!
Pentru că tocmai
obiceiurile cele rele sunt primele care se întind ca râia!
1.3.2. – DIVERSIUNEA
DJUVARISTĂ A CERCETĂRII ISTORIEI DOAR PE BAZA ORIGINII UNOR NUME, SE
EXTINDE PE INTERNET
Dacă d-l Djuvara a reuşit
să provoace imens scandal pe Internet, în foarte mare măsură el
provine din controversele lingvistice. Metoda susţinerii ipotezelor
istorice doar pe consideraţii lingvistice este una foarte la îndemână
pentru tot felul de neavizaţi. E ca la fotbal, tot stadionul se pricepe
dar joacă doar 22! Mare nenorocire ne-a adus cartea d-lui Djuvara prin
abordarea metodei lingvistice după ureche. Acum, toţi
forumiştii, wikipediştii, medieviştii şi alte grupuri de zgomote
pentru istorie, se întrec pe Internet în cele mai fantastice ipoteze
lingvistice! S-a găsit metoda! Orice se poate demonstra extrem de simplu printr-o demonstraţie
personală de lingvistică sau trimiterea la articole unguresti,
sârbesti, bulgăreşti, englezeşti, numai româneşti să
nu fie!
Un djuvarist de la wikipedia, de
prin Braşov, mi-a turnat prin mail,
în stil paranoic[43]
toate ipotezele altora din străinătate, privind instituţia
„boieriei”. Nu i-am spus că eu foloseam cercetările celor mai
avizaţi lingvişti: contemporanul lector dr. Sorin Paliga de la
Universitatea din Bucureşti şi deja reputatul Al. Rosetti, membru al
Academiei Române care şi-a închinat întreaga viaţă studiilor
lingvistice. L-am lăsat „la liber” în corespondenţa sa, ca să
văd cât era de pătruns de moda djuvaristă! Modă după
care, toate cuvintele ne vin fie de la turcii nomazi „ori de la tătari”,
fie de la slavi, fie de la oricare alţii numai de la latini nu! După
aceşti fanatici Internet, vocabularul nostru lipsea în evul mediu, noi
n-aveam nimic, vorbeam numai cu cuvinte de împrumut! Cât snobism! Dacă tot
caută dovezi lingvistice unii wikipedişti care „şi-au tras”
şi nume de „bozgor” pe Internet
(expresia exactă a unuia: „nu sunt boanghen”) de ce nu merg ei cu
Internetul la cel mai elevat centru al ţării, Universitatea din
Bucureşti şi ne toarnă pe wikipedia doar „dovezi” ale autorilor
maghiari? Care autori, e regulă!,
niciodată nu se folosesc de lucrările specialiştilor
noştri! Cercetarea bazată pe discriminare e clar că e o mare
şi gogonată minciună! Poate oare un străin să
perceapă mai bine decât cei de la Bucureşti, Iaşi, Cluj,
Timişoara, sunetele exacte ale limbii noastre? Poate stăpâni mai bine
fonetica noastră un maghiar care nici măcar „buna ziua” nu ştie
să zică româneşte?
Ar fi aflat de la Sorin Paliga
următoarele:
„Se pune întrebarea
esenţiala: care este originea termenului?
Un studiu „clasic“
privind instituţia boieriei la slavii din sud (în special la sîrbi)
subliniaza ca termenul este atestat timpuriu la Constantin Porfirogenetul, care
a trait între 905–909 (De ceremoniis aulae byzantinae, I), unde se precizeaza
ca „primii şase boieri A(B0*C-) erau cei mari (μ-5DB(0A(B0DC-))“. În
general, termenul a fost considerat turcic (Novakovic 1913: 210–255). Deci, deja
în secolul al X-lea, termenul pare a se fi consolidat aşa de bine, încît
el este atestat chiar în Bizanţ.
Problema însa de abia
acum capata valenţe noi şi deloc uşor de rezolvat. Ideea ca
boier (respectiv boljar, boljarin, bojarin etc.) ar fi un cuvînt turcic o
susţinuse înca din secolul trecut un erudit ca Franz Miklosich (1886: 17),
care facea legatura cu radicalul turcic bojlu, ‘înalt’, de aici ‘persoana de
vaza, boier’.
Ipoteza originii
turcice (banuita probabil, pecenega şi/sau cumana, dat fiind ca termenul
apare consolidat înaintea sosirii turcilor otomani în Europa) era, într-adevar,
tentanta şi ea nu a fost aproape niciodata contestata, cunoscînd diverse
variante de explicare. Spre exemplu, într-o alta versiune,radacina turcica ar
fi baj, boj, bat ‘înalt, bogat’, de aici cazac bajon ‘persoana bogata’. De la
cazaci cuvîntul ar fi fost împrumutat de ruşi şi apoi raspîndit în
toata Europa (Vámbéry 1878: 193/§ 205). Nu ni se explica cum forma cazaca bajon
ar fi fost împrumutata de ruşi ca bojarin: incoerenţa unor corespondenţe
fonetice plauzibile face ipoteza greu admisibila.
Tot spre ipoteza unei
origini turcice se îndreapta, mai recent, Petar Skok (1971–1974, 1: 186), care
presupune un proto-bulgar (turcic) boila cu un formans -lar, deci boila-lar
> boljar; ipoteza este la fel de neconvingatoare ca şi celelalte.
Dupa
parerea noastra, ipoteza unei origini turcice (în oricare din versiunile
aratate ori altele posibile) nu poate fi susţinuta cu argumente
plauzibile, dintr-un motiv cît se poate de simplu: boieria ("i termenul
boier) nu exista la popoarele turcice ca instituţie, deci nu etniile
turcice puteau impune sud-estului european un termen care lor nu le era
specific. Nu este de mirare ca în turca otomana boyar are un sens cît se poate
de neechivoc: ‘nobil proprietar de pamînt în Valahia’ * „(Redhouse
Turkish-English Dictionary, Istanbul 1968: 193)” [44]
Un wikipedist care respectă
poporul român, cultura şi istoria lui, nu trebuie să devină
adept fanatic al unei idei şi să aplice „lupta de clasă”
djuvaristă pentru a o impune! El trebuie să posteze imparţial
acolo, un text sau nişte documente, doar din punct de vedere tehnic!
Spre exemplu, în materie de
etnogeneză, chiar să popularizeze “Grupul de studiu Etnogeneza”[45], “grup” la care participă patru
instituţii dintre cele mai reprezentative ale cercetării
româneşti: Institutul de Arheologie “V. Pârvan”, prin Andrei Magureanu,
Institul de Arheologie si Istoria Artei, prin dr. Ioan Stanciu, Facultatea de
Istorie a Universităţii Bucureşti prin dr. Ioan Carol Opris, Muzeul Naţional de Istorie a României,
prin dr. Eugen S. Teodor.
Nu se face cercetare cu patimă,
cu luptă de clasă, cum încearcă wikipedistul acela care zice ca
l-a preocupat problematica şi-şi completează valenţele
lingvistice pe Internet numai din operele autorilor care sunt favorabili
ideilor lui! Trebuie să respecţi pe cel care are altă
părere, şi chiar dacă nu-i specialist, poate că
foloseşte cercetările unor specialişti. Culmea că acolo la
wikipedia umblă spiritul de gaşcă: i-am spus lui „X” (Anonim bineînţeles,
ca să n-aibă responsabilitatea afirmaţiei şi în
consecinţă, putând fi impertinent la liber!) ca nu sunt cumani prin
munţii Tismanei, ci păstori români, oameni aşezaţi de
locuri, nu nomazi cu căruţa cum erau cumanii! A sărit în
apărare braşoveanul „Y” care zice să-l citesc pe … Djuvara, bineînţeles că a auzit de
Iorga şi Bratianu, de aceea mi-i recomandă şi mie! Şi ar
mai fi mare specialist în lingvistică ghici cine? Răzvan Theodorescu
(fostul ministru FSN de la cultură, poreclit „cap de cauciuc” dacă nu
vă mai amintiţi bine de dânsul) care, cum se ştie, predă
istoria religiilor la universităţi şi nicidecum lingvistica!
Nici unul nu e deci lingvist de
meserie, cercetător al limbii române! Iar Djuvara şi-a dat
licenţa în literele franţuzeşti la Sorbona şi nicidecum în
cele româneşti! Cât despre Iorga deşi e un istoric de mare crezare,
domeniul lingvistic e totuşi diferit şi pentru el!
În consecinţă, orice
părere a acestora în materie de lingvistică păleşte în
faţa lui C.A. Rosetti, care bazat pe cercetări minuţioase ale
mai multor membri ai Academiei Române, afirmă:
„Fondul latin al limbii române
alcătuieşte elementul de bază al vocabularului limbii. Astfel,
din 1000-1500 de cuvinte, alcătuind fondul lexical de bază al limbii
române, alese după criteriul folosirii cuvântului de întreaga
populaţie şi al importanţei cuvântului, 60% sînt de origine
latină şi 20% de origine slavă… O cercetare statistică
(Lingvistul Dimitrie Macrea) a vocabularului poeziilor lui M. Eminescu,
cuprinzând în total 3607 cuvinte, arată că elementele latine alcătuiesc 48,68% din totalul de
cuvinte, cu o frecvenţă de 83%, pe când cuvintele slave, în
număr de 16,81%, au o frecvenţă de numai 6,93%.”[46]
In loc ca studieze marii
lingvişti ai ţării Graur, Rosetti şi alţi membri ai de
la Academiei Române, viejii wikipwdişti, ca să ne dovedească cât
suntem noi de cumani, mă trimit la un studiu făcut de Brezeanu asupra
a trei localităţi cu toponimul Galaţi din zonele Alba, Hunedoara
şi Bistriţa Năsăud, având deci, aceiaşi
rezonanţă fonetică ca portul Galaţi (nume cuman nu-i
aşa?) de la Dunăre! Şi ne dau nouă românilor peste nas cu
acest articol, afirmând în mod impertinent şi absolut categoric, că
trebuie să recunoaştem „masiva infuzie toponimică medievală
cumano-pecenegă de pe teritoriul de azi al României!”[47]
Ba mai mult, contracarează cu
acest articol însăşi pe Bogdan Petriceicu Hasdeu: „Domnul Brezeanu
este un mare specialist în acest domeniu. (În schimb, povestea povestită
frumos de marele maestru Bogdan Petriceicu Hasdeu despre clanul sarabha, în
contextul Basarabilor şi cu speculaţia privind contopirea în nume a
titlului nobiliar administrativ ban, este o... poveste.)
Vedeţi cum iubeşte
wikipedistul pe Brezeanu pentru că a găsit trei localităţi
cu nume cuman şi-l pune la colţ pe Hasdău pentru că a
vorbit despre neamul Basarabilor?
Iată ce-i ziceam d-lui
cumanist-djuvarist de circumstanţă, folosind lucrarea lui Rosetti:
„La pagina 916, se afla si
dictionarul limbilor turcice! Probabil ca autorul a considerat irelevanta
prezenta cuvintelor turcice fata de ponderea cuvintelor de origine latina,
slava veche si limbi balcanice deoarece a luat in discutie un total de doar 18
cuvinte din care unul singur de origine cumană Jaasi! Acestea sunt (nu am
caracterele care trebuie, folosesc asemanatoare): bulya, bulyur, ciorba,
efendiler, jassi, kalabalik, katan, katanler, mamaliga, oluk, ongl, ogur, oguz,
on-kol, pita, soba, uluk, urda. (pag.916-917)”[48]
Ori, văzând că vin cu
concluzii clare, ce-mi mai toarnă prin e-mail privat wikipedistul
lingvist? „Toponimia Tismana & Co. din imprejurimi sint puternic
slave.” Măi să fie, cum cunoaşte el mai
bine decât mine care m-am născut aici, toponimia locurilor! El, mai
locuind şi prin America! Nu te-apucă râsul? În afară de satul Gornoviţa, sat
care a suferit nişte influenţe slave datorită unor grupuri de
slavi instalaţi aici şi o parte din satul Sohodol care se
învecinează în munţi cu acesta, nu prea găseşti nici nume,
nici dealuri sau munţi şi nici râuri „slave” sau „cumane” la Tismana.
Iată:
Râuri de la est la vest:
Sângeriş, Vizieşul, Viezurata, Padul, Albul, Pârgavul, Piscuri,
Căcăruşul, Tismăniţa, Tismana, Dorna, Crişanu,
Păltinei, Geamănu, Dosul Cioclovinii, Valea Şasea, Gurnia,
Furnia, Pocruia, Izvarna, Orlea
Poiene, dealuri şi munţi.
Piscuri, Ulmătu, Poiana cu Fragi, Gripcea, Lespezele, Bou, Oslea,
Groapile, Gârdomanu, Nedeia, Nedeuţa, Prisloape, Suliţi, Şarba,
Măneasa, Turcineasa, Pestisanu, Frumosu, Cărpinei, Păltinei,
Steiul Coziei, Padinatisa, Teomirul, Măgura, Ruşchiu, Merişorul,
Piatra Pocruii, Cornetul, Ruşeaţa, Gorganul, Gurgumeiul, Mereaz,
Eroni, Şerşori, Fundoane, Gura Plaiului, Drimoxa, Chiciura.
Iată doar câteva toponime! Nume
româneşti! Desigur, câteva sunt împrumutate. Şi dacă sunt
împrumutate, ce! Nu mai suntem geţi, valahi, români care nu ne-am
mişcat de-aici din colţul acesta ferit de ţară de
milenii?
Dar omul a intrat în psihologia
şi metodele djuvariste!
Conform căreia musai, ca
să te afirmi şi să cauţi notorietatea, trebuie să
calci în picioare studiile lingviştilor consacraţi şi evidenţele!
1.4. –
NEAMUL LUI BĂSĂRABĂ ŞI LEGĂTURILE VALAHO-BULGARE-SÂRBE
După diversiunea numelui,
făcută pentru a întări versiunea originii cumane a domnitorilor
întemeietori ai Ţării Româneşti, următorul pas în
diversiune am spus că ar fi acela al separării totale a lui
Băsărabă întemeietorul şi a tatălui lui, de restul
neamului! Asta a făcut d-l Djuvara încă din primul lui articol[49]!
Trebuie să recunoaştem:
apariţia articolului d-lui Djuvara în revista Magazin Istoric, nr. 8, din
anul 2000, ne-a pus pe toţi cei interesaţi de istoria Basarabilor pe
studiu, descoperind lucruri noi! Până la urmă cartea s-a dovedit
totuşi folositoare!
Pentru că, nimeni nu-şi
mai pusese problema readucerii genealogiei Negrului Vodă în discuţie!
Se părea că istoricii tranşaseră asta o dată! Unii
găsiseră că voievozii munteni sunt urmaşii „Negrului
Vodă ăl bătrân” începând de la descălecatul din 1215,
alţii îl identificaseră, fiecare pe rând, cu alţi voievozi, ba
cu Seneslau, ba cu Litovoi, ba cu Teomir, ba cu un alt Negrul Vodă de la
Câmpulung dar „nedescălecat”, alţii sfârşiseră prin a spune
că legendarul Negru Vodă nu există!
Până la urmă se ajunsese
la un consens: de îndată ce în evul mediu nici nu se concepea o încuscrire
decât între familii de acelaşi rang, altfel riscai să fii exclus din
neam, era evident că voievozii noştri, neamul boieresc, formau un
lung şir de neamuri care-şi măritau fetele cu vecinii de
acelaşi rang, chiar cu cnezi din Bulgaria sau Serbia sau cu rude mai îndepărtate
de acelaşi rang. Cutuma se perpetua chiar dinainte de evul mediu şi
în consecinţă, greu se putea gândi o impunere cu forţa a unuia
din prinţii nomazi veniţi să jefuiască şi să
tragă micile voievodate prin foc şi sabie, ca mai apoi, să-l mai
pui şi „conducător iubit”!
Neamul provenit din legendarul Negru
Vodă, probabil un boier mai puternic, era deci un sistem deschis doar de
la un anumit rang boieresc în sus! Şi tocmai de aceea istoricii l-au numit
neamul lui Băsărabă, după întemeietorul Basarab care-şi
câştigase prestigiul de domn de ţară în lupta de la Posada!
Aşa cum nici un articol din
Ungaria, Bulgaria sau Turcia nu mă va convinge că avem o „masivă
infuzie de toponime pecenego-cumane” când membrii academiei noastre române zic
altceva, pe bază de minuţioase şi multiple cercetări, tot
aşa şi teoria descendenţei
noastre din nomazii cumani sau din mongoli este un mare fâs care ne face
să ne ducem iute mâna la nas!
Bineînţeles că d-l Djuvara
nu spune nimic despre site-urile de genealogie amintite într-un paragraf
precedent! Cu care şi-a găsit, în sfârşit, propria-i origine
cumană de nu mai puţin de 12 ori! Primele astfel de site-uri au
apărut pe Internet, ca modă, în anii 1998-2000 şi bănuiesc
că ele au fost descoperite de mine cam în acelaşi timp cu d-l
Djuvara. Eu n-am amintit nimic de ele pentru că aveau nişte date care
nu mi se potriveau, iar d-l Djuvara, probabil pentru că n-a găsit
vreo variantă cumană şi pentru Basarabi, ci desigur cea
mongolă, la care eu am făcut referire pe site-l meu Tismana
milenară[50]
cu mai mulţi ani în urmă!
Dacă acest site ar fi fost demn
de încredere, l-aş fi folosit pentru contracararea variantei cumane! Nu
l-am folosit, pentru că aceasta ar fi fost o metodă ce n-are a face
cu cercetarea istorică, dar la ceva tot mi-a folosit acest site. Tot
observând neconcordanţele sale şi tot căutând în documente, am
mai găsit dovezi ale legăturilor strânse dintre voievozii urmaşi
ai Negrului Voievod! Cea mai interesantă dovadă pentru mine fiind
aceea că nu numai Litovoi şi Bărbat au fost fraţi, dar
şi voievodul Seneslau era frate cu ei[51]
ceea ce site-ul de genealogie nu arată!
Că Litovoi, Bărbat şi
Seneslau ar fi fost fraţi, bănuiam prin faptul că au condus
voievodatele lor în aceiaşi perioadă, după invazia
tătară. Dar nu am avansat ipoteza, căutând noi dovezi. Aşa
cum căutam dovezi şi pentru teritoriul stăpânit de Bărbat!
Acum, pentru că Bărbat (1273-1290) îşi căsătorise
fiica după cneazul Tihomir(1290-1310) rezultat dintr-o căsătorie
a lui Constantin Tiş (1257-1277), ţarul bulgar, cu Irina fiica lui
Ioan Asan II (1218-1241), e de presupus că el stăpânea sudul Olteniei
iar Litovoi nord-vestul ei şi Haţegul!
Cu toate neconcordanţele lui,
să studiem totuşi puţin mai atent site-l acesta, care face
referire la Thocomerius ca „urmaş” al vestiţilor Gingis-Han şi
Batu-Han[52].
Vedem în anexe, cinci pagini de
genealogie de pe site-l englezesc amintit. Din ele reiese, că Radu Negru
ar fi fost un boier mai avut, dar nu se ştie cu cine a fost
căsătorit şi nici de unde vine. A avut un fiu, pe Litovoi, dar
fraţii lui Litovoi sunt omişi. Legături de origine
tătară nu sunt, a se reţine acest lucru!
În anexa 4, este vorba de Litovoi.
Nimic despre fraţii lui aşa cum se afirmă în actul de danie al
lui Ladislau[53]. In site-l de genealogie, Seneslau
figurează ca fiul lui Litovoi iar Bărbat, fiul lui Seneslau.
În sfârşit, Bărbat are o
fiică pe care o căsătorise cu Thocomerius – „aka Tihomir”!
Este singura legătură
între Basarabi şi Thocomerius pe acest site de genealogie. Dar Thocomerius
e sigur prinţ tătar ori e Tihomir al nostru?
Păi, nu prea e tătar!
Pentru că avem o notă de subtitlu, in anexa treia, după care
Thocomerius prinţul tătar din hoardele de aur ale mongolilor, ar fi
ceea ce zisesem noi demult, Tihomir cel care aduce liniştea şi pacea,
dar în… Bulgaria.
Da? Aşa ar mai merge! Pentru
că la sud de Dunăre neamul asăneştilor avea obiceiul
să se încuscrească cu neamul basarabilor!
Teodora lui Basarab I se
măritase după Ivan Alexandru (1331-1371) iar Ana lui Nicolae
Alexandru devenise, tot în Bulgaria, soţia lui Ioan Sracimir (1355-1371).
Mergem mai departe cu observaţiile, cu logica…
Pe vremea aceea, fetele boierilor,
fetele voievozilor, erau favorizate cu zestre mare la căsătorie!
Pentru că, cu cât zestrea fetii era mai mare, cu atât şi
peţitorii erau de rang mai înalt, aici era o întreagă strategie
pentru încuscriri de răsunet! Se cunoaşte povestea cu gâlceava dintre
Nicolae Gavrilă din Strehaia şi Litovoi din Sohodol legată de
dorinţa lor de încuscrire cu cneazul sârbilor Stefan Miliutin (1282-1321).
„Cică
Gavrilă, tot umbla să-şi mărite fata, Dobra, cu Miliutin.
Dar hoţomanul de Litovoi îi răsuci minţile Dobrii că
Miliutin n-are decât doi dinţi în gură, horcăie noaptea,
duhneşte a vin şi usturoi şi o momi după un băiat
frumos din Sohodol. După ce fata fugi de-acasă de la Strehaia, Litovoi
îşi mărită el fata după Miliutin[54].”
Documentele timpului, arată ca
Miliutin, n-a ţinut prea mult căsătoria. Bătrân fiind,
pesemne că până la urmă i-a fost lehamite să vină
voievod în Valahia pe zestrea fiicei lui
Litovoi! In schimb, iată că Tihomir vine din Bulgaria şi el
trebuie să fi venit voievod în
Ţara lui Bărbat, pe zestrea primită după căsătoria cu Ana. Iar din
căsnicia lor se va naşte Basarab Întemeietorul.
Alte observaţii asupra
site-ului de genealogie:
Şirul neamului lui
Băsărabă începe cu boierul Radu Negru, apoi cu voievozii, după cum urmează: 1.
Litovoi, 2. Seneslau, 3. Bărbat 4. Ana?, 5. Tihomir, 6 Basarab I Deci, Basarab I ar fi cam al şaselea
voievod valah din ramura descendentă a boierului Radu Negru.
In documentele bulgare apare numele
Tihomir cu diverse ocazii. El este menţionat şi de profesorul bulgar
Mladjov când face şirul domnitorilor bulgari. Dar la ei există
confuzia Tiş cu Tih(Tihomir), literele slavone „ş” şi „h” se cam
aseamănă, pentru că vedem din nota de subsol „son of
Tih(Tihomir?)”[55]
. Cercetând anii de domnie, de fapt era invers: Tihomir era fiul lui Constantin
Tiş!
De bună seamă că
vă veţi pune întrebarea de ce am dat atâta importanţă
acestui site de genealogie, de îndată ce Negru Vodă şi
Thocomerius sunt introduşi printre hoardele mongole fără nici o
motivaţie demnă de încredere. Păi tocmai aici e cheia! Iată
o veritabilă probă de a nu mai da crezare străinilor, de a nu
mai fi snobi aşa cum e moda! Se vede de departe că e o
făcătură şi s-ar putea închipui o serie de scenarii pentru
mobilul ei! Bunăoară, se ştia că familia regală
britanică este înrudită cu familia basarabilor. Pe de altă parte
hoardele lui Gingis Han cutremuraseră lumea! Ce si-o fi zis mister Jamie
Allen cu site-l său de genealogie? Oare n-am putea noi găsi vreo
înrudire? Că tare i-ar prinde bine coroanei britanice nişte „vitejie”
mongolă! Cum George, Diana, Churchil şi Louis nu prea
seamănă a nume mongole, n-avem noi pe undeva prin Europa vreo rudă
cu nume apropiat? Ba da, e Thocomerius! Ca să vedeţi ce simplu e
pentru englezi! Iar noi românii ne ţinem mari: decât „viteji” mongoli mai
bine adevărul!
1.5. – CONCLUZIE LA SERIA I-a „NEAMUL ÎNTEMEIETOR AL LUI
BĂSĂRABĂ - comentarii critice la cartea „Thocomerius – Negru
Vodă” de Neagu Djuvara
Dovezile istorice privind
continuitatea acţiunilor premergătoare întemeierii Ţării
Româneşti, sunt mult mai numeroase decât ipoteza djuvaristă a
creării Ţării Româneşti din exterior, de către cumani sau
de către mongoli sau descălecat de cavaler teuton!
Erori sunt multe în cartea d-lui
Djuvara, pentru că autorul a urmărit de la bun început o idee
preconcepută, nu adevărul istoric. Unele erori le-am semnalat
încă din anul 2000[56]
iar acum, am mai semnalat sau aprofundat câteva mai vechi, considerând necesar
să dau, pe cât posibil, sursele pentru susţinerea afirmaţiilor
mele prin notele de subsol.
Urmăriţi-le! Ele sunt un
punct preţios de plecare pentru cei cărora îi interesează
subiectul. Prelucrarea tuturor datelor aflate în arhiva proprie, referitor la
cazul Djuvara, necesită însă foarte mult timp. Toate documentele mele
sunt scanate, fotografiate, unele sunt cărţi virtuale preluate din
arhivele on-line ale Universităţii din Bucureşti, altele de
aiurea de pe Internet din biblioteci on-line. În căutarea dovezilor, pe
lângă zecile de dischete, CD-uri, DVD-uri mai caut şi prin biblioteca
proprie, mai merg şi „în teren”, e muncă de migală… pentru
că e uşor a lansa o diversiune din perspectiva unor acte
contradictorii, dar mai greu este de a o combate cu dovezi imposibil de
tăgăduit!
Foarte uşor a lansat d-l
Djuvara, diversiunea „confuzia de la Tismana” pentru a întări cum zice
dânsul „cea mai preţioasă indicaţie a filiaţiei dintre
primii „Basarabi”: Negru-Vodă – Basarab I – Nicolae Alexandru”. Se ştie
bine că Radu Voievod de la Tismana nu a fost, nu se poate să fi fost
Radu Negru! Fiind fiul lui Nicolae Alexandru, e simplu, fiul nu poate fi
acelaşi cu bunicul! Dar tocmai de aceea este introdusă ideea în
demonstraţia filiaţiei, pentru a întări psihologic afirmaţia
iniţială prin existenţa acestei contradicţii! Dar
contradicţia nu face parte „din speţă” cum ar zice avocaţii
de astăzi, ci e alăturată ideii centrale (filiaţia
Negru-Voda - Basarab) în mod diversionist! La fel cum şi punerea
cuvântului „Basarabi” între ghilimele mai amplifică şi ea psihologic
diversiunea de bază ce va să vină: Negru-Vodă e
Thocomerius, Thocomerius nu e neam basarab! În învăluirea unei idei cu
diversiuni de tot felul, pe d-l Djuvara nu-l întrece nimeni!
Problema „daniei”[57]
de la 28 aprilie 1576, e lămurită de mult de istorici dar d-l Djuvara
o învăluie în ceaţă citând sursa „DIR,V,sec.XI, III,p.303”,
adică poftim de citeşte despre ce-i vorba! Du-te mata s-o clarifici,
pe la arhivele din Bucureşti!
Să spunem noi ce ascunde d-l
Djuvara sub sursa aceea! In realitate, e vorba de hrisovul lui Alexandru
Vodă, în care se zice că satul Cumanii a fost dăruit de Radu
Negru, Mânăstirii Tismana. Ori, fapt dovedit de istorici, aici e o
confuzie clară: în hrisovul de la 3
octombrie 1385, Dan I afirmă că
donatorul satului Cumanii a fost tatăl său Radu, nu Radu
Negru!
Să mai adăugăm
că istoricul Gr. G. Tocilescu clarificase[58]
demult faptul că în vechea pisanie a Mănăstirii Tismana nu sta
scris Radu Negru ci numai Radu!
Iar eu, am atras atenţia
încă din anul 2000[59],
la apariţia articolului din Magazin Istoric[60],
că în rândul călugărilor de la Tismana nu a existat
niciodată confuzia Radu I cu Radu
Negru. Cum greşit spunea d-l Djuvara că s-ar fi afirmat de
către călugării mănăstirii, „că cine e ctitorul
mănăstirii acela trebuia să fi fost şi întemeietorul
ţării, adică Radu Negru”.
Păi, nu puteau face o asemenea
confuzie călugării Tismanei, pentru simplu fapt, că ei au trecut
în pomelnicul mânăstirii cap de listă nu pe Radu Vodă ci pe
Vladislav Vodă!
Şi nici măcar invocarea
cuvântului „negru” de pe piatra de pe mormânt a lui Nicodim nu mai este
astăzi o dovadă de confuzie!
Nu scrie acolo Radu Negru vv
(Voievod), ci Radu vv negru! Ceea ce este altceva, s-a adăugat „negru”,
cum spunea Iorga, pentru că biserica era mai veche, începută de alt
domnitor decât cel amintit în text, această cutumă găsindu-se
şi la biserica „neagră” din Cozia! Care nu a primit atributul „negru”
pentru că ar fi construit-o Radu Negru, ci din cauza vechimii ei!
Ori, asta e clar de ce trebuia
ascuns: o biserică veche la Cozia sau la Tismana, înseamna viaţă
creştină, viaţă organizată în Valahia înainte de
diversiunea „descălecării” unui prinţ cuman din
Făgăraş (dacă maghiar nu se poate!).
Evident că vocile
antiromâneşti, secondaţi involuntar de către fanii
cărţii d-lui Djuvara, tocmai asta nu şi-ar dori să fie
dovedit!
Dar, despre confuziile de la Tismana
şi Cozia, pe care doar d-l Djuvara şi fanii lui cumani le văd,
în numărul următor!
Iar dacă deja v-am dat
nişte idei, continuaţi şi dumneavoastră!
Ar fi de dorit să scoatem
împreună volumul doi!
Clic pentru a consulta anexele:
Anexa 1. Păreri, ultimele
noutăţi
Un prim comentariu la cartea d-lui Neagu Djuvara –
„Thocomerius – Negru Vodă” apărut la 23
iunie 07, pe site-l
http://www.tomoniu.sapte.ro/ntomoniu/tismana/basarabi/index.htm
Anexa 2. Arborele genealogic al
Basarabilor până la Mircea cel Bătrân, nepotul cuviosului Nicodim de
la Tismana
Anexa 3. Arbore Radu Negru
Anexa 4. Arbore Litovoi, cumnatul lui
Tihomir, după Ana
Anexa 5. Arbore Tihomir, tatăl lui
Basarab, fiul lui Constantin Tiş
Anexa 6. Arbore Basarab
Anexa 7. Arbore Ana, fiica lui
Bărbat, mătuşa lui Basarab I
DESCĂRCAŢI CARTEA APĂRUTĂ LA
EDITURA
CARPATHIA PRESS, 2008
str. Scoala Herăstrău nr. 62, sector 1
Bucuresti, România, cod 014146
ISBN: 978-973-7609-32-8
Descărcaţi
întregul volum de aici:
Neamul
întemeietor al lui Băsărabă – format pdf, 573 Ko
Neamul
întemeietor al lui Băsărabă, coperta – format jpg, 506 Ko
Cartea mai poate fi descărcată
şi de pe site-l:
mai exact, de aici:
http://bibliotecaonline.files.wordpress.com/2008/03/neamul-intemeietor.pdf