
Desen de Grigore Haidău la
schiţa „Nea Ion Brotea” din volumul „A doua
carte” a lui Florian Vădeianu
Recenzii
despre cărţile lui Florin:
Cezarina Adamescu
- MIRESMELE AMINTIRILOR - recenzie Florian Văideianu
http://samanatorul.blogspot.ro/2012/12/cezarina-adamescu-miresmele-amintirilor.html
Al. Florin ŢENE - Recenzie Florian Văideianu - memoriile ca
mărturisire
http://samanatorul.blogspot.ro/2012/12/al-florin-tene-recenzie-florian.html
Un articol din ziarul Gorjeanul despre Florian Văideanu
http://samanatorul.blogspot.ro/2012/12/un-articol-din-ziarul-gorjeanul-despre.html
Cezarina Adamescu
- Secvenţe de viaţă pe răbojul cuvântului
http://samanatorul.blogspot.ro/2012/12/cezarina-adamescu-secvente-de-viata-pe.html
Al. Florin Ţene - "A doua carte",
treaptă pe scara valorii
http://samanatorul.blogspot.ro/2012/12/al-florin-tene-doua-carte-treapta-pe.html
Iuliu-Marius Morariu - Recenzie Florian Văideanu
http://samanatorul.blogspot.ro/2012/12/iuliu-marius-morariu-recenzie-florian.html
Eu m-am decis să vă povestesc câteva
ÎNTÂMPLĂRI CU
FLORIN VĂIDEIANU
(Aduse aminte când
vorbeam la telefon pe marginea impresiilor criticilor literari despre
cărţile sale)
Florin Văideianu, era un
băiat de familie bună: nu-i lipseau nici cei şapte ani de
acasă, nici obiceiurile străvechi. Astea ultimele, cutumele populare,
le moştenise din copilărie de la „mumă-sa”, bunica Polina. Făceau cât paişpe ani de-acasă, cam
cât făceau şi anii „de învăţătură” a mumii mele Victoara şi probabil de aia ne-am şi împrietenit.
Eu eram un proaspăt profesor de matematică, el, după liceu,
„conţopist” în aparatul administrativ de la „Arta Casnică”. Acolo, la
sediu, în pauza de masă, nu putea mânca slănină cu usturoi cum
moştenise obiceiul de la bunica, împuţea tot biroul lui Burtea,
preşedintele, aşa că venea la mine, eu locuind peste drum.
Avea o slănină cu firicel
de pecie la mijloc, de-ţi lua ochii! Mi se făcea o poftă
nebună şi aduceam câte un ou fiert ca să le împărţim.
După protocolul ăsta, dădeam drumul la TV-ul meu „Venus”. Televizor alb-negru, dar nici n-avem nevoie, vedeam
în serial pe Stan şi Bran de ne tăvăleam pe jos de râs. Se
zgâlţâia casa noastră făcută din bârne şi ne pomeneam
cu muma Victoara: „- Ce-aveţi mă! Ce
văzurăţi?” , „- Pe Stan şi Bran!”
Râdea şi ea deşi emisiunea
ei preferată era „Teleenciclopedia” de sâmbătă seara. Chema
şi pe vecina Măria a lu’ Căpitanu spre disperarea lui taică-meu. Nu de
altceva dar „Căpităneasa” care nu văzuse în viaţa ei un
film la Căminul Cultural de frica celor din mahala care o luau în
derâdere, televizorul vecinilor era mană cerească. Nu se mai
văzuse o aşa drăcovenie de cutie în care vedeai de toate:
- Ia uite porcu’!
- Mumăăă
ce de peşti!
- Ia uite mâţa!
- Taci fă, ce, n-ai mai
văzut mâţe? Răbufnea taică-meu.
Pe lângă „Stan şi Bran”
şi bancurile lui Florin, fazele cu Măria a lu’
Căpitanu erau de pomină!
Încă de-atunci
întâmplările hazlii erau preocupările lui Florin şi se gândea
să scrie un text pentru brigada artistică a cooperativei. Dar Traian Burtea preşedintele nici
să n-audă! De! Negustor! Planul de producţie tovarăşi!
Ehei! Negustor, negustor dar „clasa
muncitoare” conducea atunci. Îmi căzuse în sarcină obligatorie ca
tânăr profesor, viaţa culturală a satului. Mă dusei la
„biroul lui Burtea” de la Arta Casnică. Afurisitul de Burtea avea ac de
toţi cu care nu dorea să vorbească, bănuind pentru ce vin:
interfonul. Interfonul cu care vorbea cu secţiile de producţie, de la
covoare, de la abagerie, marochinărie sau cusături, până la
portar, era unealta lui infailibilă de a reteza orice discuţie din
birou.
- Staţi acolo! Îmi zise.
Mă aşezai pe scaun şi trecură cam două ore.
- Alo, abageria! Gata cu vestele?
- Alo, marochineria vedeţi
că plec cu Petre (şoferul) la Craiova,
să fie gata curelele.
Şi tot aşa! Mi se
făcuse foame!
- Tovarăşe preşedinte
plec. Venisem să vorbim de înfiinţarea unei brigăzi artistice
şi a altor formaţii artistice pentru tineret.
- Las’ c-o facem! Zicea Burtea
diplomatic.
Peste un timp, eram invitate toate
cadrele didactice la şedinţa lor de partid. „Protocolul”
şedinţelor de partid comuniste era următorul: se începea cu
faptele bune, realizările clasei muncitoare şi la urmă critica
„daca era cazul”. Eu am început cu critica:
- Tovarăşi! Despre
realizări de producţie s-a vorbit. Dar cu viaţa culturală a
tineretului de la Arta Casnică ce facem? Trebuie înfiinţate
brigadă artistică, formaţie de dansuri, taraf! Avem pe Florin
Văideianu care cântă la chitară, ştiu şi eu cânta, am
cântat la casa de cultură a studenţilor de la Timişoara, de ce să
nu înfiinţăm şi o formaţie de muzică uşoară?
A doua zi, noi fiind vecini cu
cooperativa iar Traian Burtea văzând pe taică-meu că iese pe
poartă, fiind şi prieteni, îl strigă:
- Băi Sfetcobelo!
Ia vino încoace…
Sfetcobelo era un aromân venit din Bitolia ce-şi infiinţase
un chioşc de patiserie în centrul Tismanei. Lumea
bârfea că s-ar fi dat la Cătărina Tomoneasa şi l-ar fi făcut pe taică-meu. Prietenii
aşa-l apelau: „Bă sârbule!”, „Bă Sfetcobelo”…
- Ce-are mă fiu-tu de mă
critică prin şedinţe? Vrea formaţii artistice.
- Şi ce mă, sunt rele? Ai
mei de la CFF-eu (Calea Ferată Forestieră)
n-au brigadă? Mi-au scos şi cântec: „Nicule
Tomoniule, nu mai bea băiatule/ Că te râd
fetele!”
- Şi tu ai înghiţit ca prostu’?
- Pe dracu! Le-am făcut şi
eu poezii: „Uite ca-nceput Frătuţu/ Ca
să-i dea cu păhăruţu’/ Bea
Popescu, bea Petrescu/ Iar ca să nu-şi dea-n şanţ de-a
dura/ Îl ia Ioana cu trăsura”
- Hă! Hă! Hă! Dar
Petrescu ce-a zis?
- Bă! Nu te-oi prinde eu beat!
Că opresc trăsura şi-ţi dau eu brânci de-a dura! Nu te mai
iau cu trăsura!
Şi a prins gustul
formaţiilor artistice şi „negustorul” de Burtea. Aşa-i ziceau
hâtrii dar dacă Burtea îşi punea în cap ceva, apoi şi
făcea! Straşnic om! Avea o prestanţă de şef
nemaipomenită deşi glumea cu toţi salariaţii. A făcut
taraf, brigadă artistică, grup vocal şi ne-a cumpărat
chitară electrică „Meteor” cu staţie de amplificare de 15
waţi, minune pe vremea aceea! Ba chiar şi „baterie” pentru Milu Popescu. Florin îşi cumpărase deja
chitară, formaţia de muzică uşoară era gata! Numai
că ne pomenim cu Milu:
- Bă! Eu îmi prind urechile în
bateria asta, îmi iau o „dairea”…
Aşa a început înfiinţarea
Formaţiei Meteor, nume dat după chitara nouă şi se mândrea
„tovarăşul Burtea” cu noi.
Florin şi Milu
jubilau.
Când mi-am cumpărat
motoretă „Carpaţi”, era într-o iarnă, ninsese puţin şi
Florin a zis să-l iau şi pe el la spate să vadă cum merge.
Dar o să vă povestească el în noua carte cum am căzut cu ea
pe zăpadă şi s-a decis imediat să-şi ia şi el
una.
După ce se
învăţă cu ea şi-şi luă carnetul, mai trecu un
timp şi îmi zise: „- Uite că se făcu vară, s-a copt zmeura
la munte, mergem?”
Urcarăm la Tismăniţa,
pe drumul forestier de Topeşti - pe care-l cunoşteam fiind profesor
în sat - până la un zmeuriş pe care-l apucarăm din mijloc.
Florin cu coşul de-o parte, eu cu două găleţi de alta.
Vorbeam şi culegeam până nu-l mai auzii. Să fi trecut ca un
sfert de oră până când veni un zbor năstaşnic de vânt ce
zburlea zmeurişul. Mă speriam că-i vreo jivină, când
apăru Florin de după un boschet alb ca varul: „ – Ursu’
mă!” O întinserăm rapid la vale, la drum abia ne trăgeam
răsuflarea. Florin cu mâinile goale:
- Unde-i mă, coşul?
- Îl lăsai ursului! Era de partea
cealaltă a tufei. Vorbeam cu el, credeam că eşti tu.
Trecu toată vara râzând de
păţanie, trecu şi iarna şi veniră scobarii pe
Sohodolul de Vânăta. Florin, mare pescar.
- Măi Florine, te-am luat la
zmeură ia-mă şi tu la peşte, îl invităm şi pe Vivi cu pleaşca.
Lui Vivi
Rădulescu îi băgase morcovul pescuitului în sânge unchiul său Dobrovicescu, rudă şi el cu Florin. Mare
figură de glumeţ Victor Dobrovicescu. Îi
dădea Vivi câte o ţuică la
cârciumă şi-şi povesteau ba de una, ba de alta. La vreo trei
fraze, se zguduia cârciuma de râsul lui Dobrovicescu:
- Ha! Ha! Ha! Pe cuvântul tău de pescar?
O luăm pe Sohodol la vale.
Scobari ioc! La o scobitură de salcie plin!
- Lasă-i bă aici că
n-au unde fugi! Hai mai la vale!
Mai mergem, mai mergem, altă „toaie” plină
de peşti. Îi lăsăm şi pe ăştia pentru când ne-om
întoarce. La confluenţa cu pârâul Sângeriş
dăm de o ştiucă cât două resteie de car.
- Mamăăă!
Pe ea!
A dracului ştiucă, se vede
că venise de la Dunăre pe Jiu, apoi pe râul Tismana şi trecuse
prin multe. Şiretlicurile noastre erau apă de ploaie, n-am prins-o!
Ce s-o mai lungesc! Ne-am întors la
prima „toaie” şi ne luaseră alţii scobarii cei veseli. La a
doua, găsirăm doar apa tulbure.
A fost prima mea zi pierdută la
pescuit de scobari şi ultima. Când mă invita Florin le pescuit îi
ziceam:
- Lasă Florine că suntem
chit: tu ai luat „coş” de la urs, eu am luat „plasă” de la scobari!
Când am început să scriu, m-am
gândit la o recenzie despre cărţile lui Florin.
Nu cred că o scriam mai bine decât
aceste amintiri.
Ele fac parte din stilul molipsitor
de amintiri „Din cenuşa vremii” pe care l-a abordat autorul.
Cred că Florin Văideianu
va relua aceste amintiri în stilul său caracteristic, confirmând încă
odată ceea ce reprezintă adevărata naraţiune populară:
o poveste de viaţă, o poveste reală, o amintire comună
multiplicată la infinit deoarece este văzută din unghiuri
diferite, de povestitori diferiţi şi de talente diferite. Povestea
mereu ia altă valoare în gura altuia.
Să nu ne mirăm atunci
că bogăţia de variante pe acelaşi subiect, reprezintă
caracteristica folclorului românesc care în acest fel, nu poate pieri
niciodată!
Prof. Nicolae N. Tomoniu
Articol scris pentru Publicaţiile
Sămănătorul
![]()
Conversaţi cuminţi aici: pareri@tomoniu.ro