Desen de Grigore Haidău la schiţa „Nea Ion Brotea” din volumul „A doua carte” a lui Florian Vădeianu

 

 

Recenzii despre cărţile lui Florin:

Cezarina Adamescu - MIRESMELE AMINTIRILOR - recenzie Florian Văideianu
http://samanatorul.blogspot.ro/2012/12/cezarina-adamescu-miresmele-amintirilor.html
Al. Florin ŢENE - Recenzie Florian Văideianu - memoriile ca mărturisire
http://samanatorul.blogspot.ro/2012/12/al-florin-tene-recenzie-florian.html
Un articol din ziarul Gorjeanul despre Florian Văideanu
http://samanatorul.blogspot.ro/2012/12/un-articol-din-ziarul-gorjeanul-despre.html

Cezarina Adamescu - Secvenţe de viaţă pe răbojul cuvântului
http://samanatorul.blogspot.ro/2012/12/cezarina-adamescu-secvente-de-viata-pe.html

Al. Florin Ţene - "A doua carte", treaptă pe scara valorii
http://samanatorul.blogspot.ro/2012/12/al-florin-tene-doua-carte-treapta-pe.html
Iuliu-Marius Morariu - Recenzie Florian Văideanu
http://samanatorul.blogspot.ro/2012/12/iuliu-marius-morariu-recenzie-florian.html

 

Eu m-am decis să vă povestesc câteva
 

 

ÎNTÂMPLĂRI CU FLORIN VĂIDEIANU

(Aduse aminte când vorbeam la telefon pe marginea impresiilor criticilor literari despre cărţile sale)

 

Florin Văideianu, era un băiat de familie bună: nu-i lipseau nici cei şapte ani de acasă, nici obiceiurile străvechi. Astea ultimele, cutumele populare, le moştenise din copilărie de la „mumă-sa”, bunica Polina. Făceau cât paişpe ani de-acasă, cam cât făceau şi anii „de învăţătură” a mumii mele Victoara şi probabil de aia ne-am şi împrietenit. Eu eram un proaspăt profesor de matematică, el, după liceu, „conţopist” în aparatul administrativ de la „Arta Casnică”. Acolo, la sediu, în pauza de masă, nu putea mânca slănină cu usturoi cum moştenise obiceiul de la bunica, împuţea tot biroul lui Burtea, preşedintele, aşa că venea la mine, eu locuind peste drum.

Avea o slănină cu firicel de pecie la mijloc, de-ţi lua ochii! Mi se făcea o poftă nebună şi aduceam câte un ou fiert ca să le împărţim. După protocolul ăsta, dădeam drumul la TV-ul meu „Venus”. Televizor alb-negru, dar nici n-avem nevoie, vedeam în serial pe Stan şi Bran de ne tăvăleam pe jos de râs. Se zgâlţâia casa noastră făcută din bârne şi ne pomeneam cu muma Victoara: „- Ce-aveţi mă! Ce văzurăţi?” , „- Pe Stan şi Bran!”

Râdea şi ea deşi emisiunea ei preferată era „Teleenciclopedia” de sâmbătă seara. Chema şi pe vecina Măria a lu’ Căpitanu spre disperarea lui taică-meu. Nu de altceva dar „Căpităneasa” care nu văzuse în viaţa ei un film la Căminul Cultural de frica celor din mahala care o luau în derâdere, televizorul vecinilor era mană cerească. Nu se mai văzuse o aşa drăcovenie de cutie în care vedeai de toate:

- Ia uite porcu’!

- Mumăăă ce de peşti!

- Ia uite mâţa!

- Taci fă, ce, n-ai mai văzut mâţe? Răbufnea taică-meu.

Pe lângă „Stan şi Bran” şi bancurile lui Florin, fazele cu Măria a lu’ Căpitanu erau de pomină!

Încă de-atunci întâmplările hazlii erau preocupările lui Florin şi se gândea să scrie un text pentru brigada artistică a cooperativei.  Dar Traian Burtea preşedintele nici să n-audă! De! Negustor! Planul de producţie tovarăşi!

Ehei! Negustor, negustor dar „clasa muncitoare” conducea atunci. Îmi căzuse în sarcină obligatorie ca tânăr profesor, viaţa culturală a satului. Mă dusei la „biroul lui Burtea” de la Arta Casnică. Afurisitul de Burtea avea ac de toţi cu care nu dorea să vorbească, bănuind pentru ce vin: interfonul. Interfonul cu care vorbea cu secţiile de producţie, de la covoare, de la abagerie, marochinărie sau cusături, până la portar, era unealta lui infailibilă de a reteza orice discuţie din birou.

- Staţi acolo! Îmi zise. Mă aşezai pe scaun şi trecură cam două ore.

- Alo, abageria! Gata cu vestele?

- Alo, marochineria vedeţi că plec cu Petre (şoferul) la Craiova, să fie gata curelele.

Şi tot aşa! Mi se făcuse foame!

- Tovarăşe preşedinte plec. Venisem să vorbim de înfiinţarea unei brigăzi artistice şi a altor formaţii artistice pentru tineret.

- Las’ c-o facem! Zicea Burtea diplomatic.

Peste un timp, eram invitate toate cadrele didactice la şedinţa lor de partid. „Protocolul” şedinţelor de partid comuniste era următorul: se începea cu faptele bune, realizările clasei muncitoare şi la urmă critica „daca era cazul”. Eu am început cu critica:

- Tovarăşi! Despre realizări de producţie s-a vorbit. Dar cu viaţa culturală a tineretului de la Arta Casnică ce facem? Trebuie înfiinţate brigadă artistică, formaţie de dansuri, taraf! Avem pe Florin Văideianu care cântă la chitară, ştiu şi eu cânta, am cântat la casa de cultură a studenţilor de la Timişoara, de ce să nu înfiinţăm şi o formaţie de muzică uşoară?

A doua zi, noi fiind vecini cu cooperativa iar Traian Burtea văzând pe taică-meu că iese pe poartă, fiind şi prieteni, îl strigă:

- Băi Sfetcobelo! Ia vino încoace…

Sfetcobelo era un aromân venit din Bitolia ce-şi infiinţase un chioşc de patiserie în centrul Tismanei. Lumea bârfea că s-ar fi dat la Cătărina Tomoneasa şi l-ar fi făcut pe taică-meu. Prietenii aşa-l apelau: „Bă sârbule!”, „Bă Sfetcobelo”…

- Ce-are mă fiu-tu de mă critică prin şedinţe? Vrea formaţii artistice.

- Şi ce mă, sunt rele? Ai mei de la CFF-eu (Calea Ferată Forestieră) n-au brigadă? Mi-au scos şi cântec: „Nicule Tomoniule, nu mai bea băiatule/ Că te râd fetele!”

- Şi tu ai înghiţit ca prostu’?

- Pe dracu! Le-am făcut şi eu poezii: „Uite ca-nceput Frătuţu/ Ca să-i dea cu păhăruţu’/ Bea Popescu, bea Petrescu/ Iar ca să nu-şi dea-n şanţ de-a dura/ Îl ia Ioana cu trăsura” 

- Hă! Hă! Hă! Dar Petrescu ce-a zis?

- Bă! Nu te-oi prinde eu beat! Că opresc trăsura şi-ţi dau eu brânci de-a dura! Nu te mai iau cu trăsura!

Şi a prins gustul formaţiilor artistice şi „negustorul” de Burtea. Aşa-i ziceau hâtrii dar dacă Burtea îşi punea în cap ceva, apoi şi făcea! Straşnic om! Avea o prestanţă de şef nemaipomenită deşi glumea cu toţi salariaţii. A făcut taraf, brigadă artistică, grup vocal şi ne-a cumpărat chitară electrică „Meteor” cu staţie de amplificare de 15 waţi, minune pe vremea aceea! Ba chiar şi „baterie” pentru Milu Popescu. Florin îşi cumpărase deja chitară, formaţia de muzică uşoară era gata! Numai că ne pomenim cu Milu:

- Bă! Eu îmi prind urechile în bateria asta, îmi iau o „dairea”…

Aşa a început înfiinţarea Formaţiei Meteor, nume dat după chitara nouă şi se mândrea „tovarăşul Burtea” cu noi.

Florin şi Milu jubilau.

Când mi-am cumpărat motoretă „Carpaţi”, era într-o iarnă, ninsese puţin şi Florin a zis să-l iau şi pe el la spate să vadă cum merge. Dar o să vă povestească el în noua carte cum am căzut cu ea pe zăpadă şi s-a decis imediat să-şi ia şi el una.

După ce se învăţă cu ea şi-şi luă carnetul, mai trecu un timp şi îmi zise: „- Uite că se făcu vară, s-a copt zmeura la munte, mergem?”

Urcarăm la Tismăniţa, pe drumul forestier de Topeşti - pe care-l cunoşteam fiind profesor în sat - până la un zmeuriş pe care-l apucarăm din mijloc. Florin cu coşul de-o parte, eu cu două găleţi de alta. Vorbeam şi culegeam până nu-l mai auzii. Să fi trecut ca un sfert de oră până când veni un zbor năstaşnic de vânt ce zburlea zmeurişul. Mă speriam că-i vreo jivină, când apăru Florin de după un boschet alb ca varul: „ – Ursu’ mă!” O întinserăm rapid la vale, la drum abia ne trăgeam răsuflarea. Florin cu mâinile goale:

- Unde-i mă, coşul?

- Îl lăsai ursului! Era de partea cealaltă a tufei. Vorbeam cu el, credeam că eşti tu.

Trecu toată vara râzând de păţanie, trecu şi iarna şi veniră scobarii pe Sohodolul de Vânăta. Florin, mare pescar.

- Măi Florine, te-am luat la zmeură ia-mă şi tu la peşte, îl invităm şi pe Vivi cu pleaşca.

Lui Vivi Rădulescu îi băgase morcovul pescuitului în sânge unchiul său Dobrovicescu, rudă şi el cu Florin. Mare figură de glumeţ Victor Dobrovicescu. Îi dădea Vivi câte o ţuică la cârciumă şi-şi povesteau ba de una, ba de alta. La vreo trei fraze, se zguduia cârciuma de râsul lui Dobrovicescu:

 - Ha! Ha! Ha! Pe cuvântul tău de pescar?

O luăm pe Sohodol la vale. Scobari ioc! La o scobitură de salcie plin!

- Lasă-i bă aici că n-au unde fugi! Hai mai la vale!

 Mai mergem, mai mergem, altă „toaie” plină de peşti. Îi lăsăm şi pe ăştia pentru când ne-om întoarce. La confluenţa cu pârâul Sângeriş dăm de o ştiucă cât două resteie de car.

- Mamăăă! Pe ea!

A dracului ştiucă, se vede că venise de la Dunăre pe Jiu, apoi pe râul Tismana şi trecuse prin multe. Şiretlicurile noastre erau apă de ploaie, n-am prins-o!

Ce s-o mai lungesc! Ne-am întors la prima „toaie” şi ne luaseră alţii scobarii cei veseli. La a doua, găsirăm doar apa tulbure.

A fost prima mea zi pierdută la pescuit de scobari şi ultima. Când mă invita Florin le pescuit îi ziceam:

- Lasă Florine că suntem chit: tu ai luat „coş” de la urs, eu am luat „plasă” de la scobari!

Când am început să scriu, m-am gândit la o recenzie despre cărţile lui Florin.

Nu cred că o scriam mai bine decât aceste amintiri.

Ele fac parte din stilul molipsitor de amintiri „Din cenuşa vremii” pe care l-a abordat autorul.

Cred că Florin Văideianu va relua aceste amintiri în stilul său caracteristic, confirmând încă odată ceea ce reprezintă adevărata naraţiune populară: o poveste de viaţă, o poveste reală, o amintire comună multiplicată la infinit deoarece este văzută din unghiuri diferite, de povestitori diferiţi şi de talente diferite. Povestea mereu ia altă valoare în gura altuia.

Să nu ne mirăm atunci că bogăţia de variante pe acelaşi subiect, reprezintă caracteristica folclorului românesc care în acest fel, nu poate pieri niciodată!

 

 

Prof. Nicolae N. Tomoniu

Articol scris pentru Publicaţiile Sămănătorul

 

 

 

 

 

---

Restartare site

 

  Alte ARTICOLE

---

 

Site www.tomoniu.ro

 

© Copyright Fundaţia Tismana – 2006

Aici situl „Cu noi găsiţi orice!”

 

Conversaţi cuminţi aici: pareri@tomoniu.ro