Cartea „Sfântul Nicodim de la Tismana” a fost tipărită într-un singur volum de 224 de
pagini din care 40 pagini color,
la Editura „Cuget Românesc* Bârda şi
costă 20 lei/exemplarul fără taxe poştale
Pentru
comenzi scrieţi pe adresa Parohia Malovăţ, comuna
Malovăţ, judeţul Mehedinţi, cod poştal 227 315
Persoană
de contact: Pr. Prof. Dr. Alexandru Stănciulescu-Bârda, Comanda prin mail: parohiamalovat2@gmail.com
BLESTEMUL
LUI DAN VODĂ LA MÂNĂSTIREA TISMANA?
Noua
mea carte „Sfântul Nicodim
de la Tismana”, lucrare
tipărită prin grija cunoscutului Pr. Prof. Dr. Alexandru
Stănciulescu-Bârda din Mehedinţi, n-a mai fost bine primită la
Mânăstirea Tismana precum era în vremea ÎPS Teofan, Mitropolitul Olteniei,
care promisese să o tipărească la Craiova. Când am fost zilele
astea să dau cartea cu dedicaţie, numai Maica Ierusalima care
participase efectiv la ea - înmânându-mi două cărţi-document –
s-a bucurat. Maica Maria, ghidul mânăstirii, şi noua Maică Stareţă
Antonia, nu numai că n-au primit cărţile mele dar au format un
grup ad-hoc acuzator ca în vremea inchiziţiei.
Oricât
am încercat eu un dialog, Maica Maria a deviat discuţia într-un
adevărat rechizitoriu contra cărţii mele „eretice” iar noua
Maică Stareţă Antonia, mai diplomată, doar aproba…
Mi-am
zis la început că e invidie. Maica Maria are şi dânsa în
pregătire o asemenea carte şi eu i-o luasem înainte. Dar când am
observat că viziunea dânsei asupra scrierilor mele se întoarce brusc la
180 de grade în numai patru ani, mi-am dat seama că lucrurile sunt mult
mai profunde. Mai exact, nu se putea explica faptul că articolele mele
biografice despre Sfântului Nicodim, scrise cu ocazia simpozionului legat de
comemorarea a 600 de ani de la săvârşirea vieţii sale
pământeşti, în anul 2006, an declarat atunci de mitropolie „Anul Sfântul Nicodim de la Tismana”
şi înserate acum în carte, deveniseră subit caduce, perimate. Ori,
acele articole le citiseră Înalt Prea Sfinţiile din toată
ţara prezente la simpozion. Atunci, acele elite ale clerului român
lăudaseră scrierile mele şi îşi luaseră cu grijă
acasă revista „Portal Măiastra” unde apăruseră
noutăţile privind Cuviosul Nicodim de la Tismana. Sunt patru ani de
atunci şi nimeni n-a protestat sau să mă fi acuzat de vreo „erezie”. De aceea mă
întrebam dacă avea vre-un rost „inchiziţia” ad-hoc, când m-am dus
acum, în luna august 2010, la mânăstire.
Am
reflectat mai adânc la ineditul situaţiei. Mi-am dat seama că,
surprinzător, atacul recent asupra viziunii de ansamblu al
cărţii mele avea un rost şi asta m-a bucurat. Dar m-a şi
întristat. M-a bucurat pentru că îmi confirma că tot ceea ce
scrisesem eu o făcusem academic, evitând canoanele scrierilor
bisericeşti. M-a întristat, pentru că monahiile lor nu se mai ridicau
la nivelul călugărilor erudiţi de altă dată care ar fi
înţeles exact ideile centrale ale cărţii. Cu alte cuvinte,
cartea nu era de înţeles pentru că ea reprezenta în ansamblul ei un
studiu istoric, ştiinţific, scris foarte riguros de către un
laic.
În
viaţa de toate zilele fenomenul este cunoscut. Neînţelegând o scriere
ştiinţifică, ignorantul spune că ea e o „prostie”, precum
şi omul şcolit şi fără Dumnezeu, în aceiaşi
măsură, divaghează că o lucrare bisericească e o prostie.
Sunt rari erudiţii, oamenii cărţilor, geniile, care înţeleg
exact de ce ştiinţa şi religia n-au loc în aceiaşi
căciulă. Albert Einstein pronunţase acest adevăr, în
celebra lui întâlnire cu o Alteţă Regală. „Sunteţi un om
credincios, îi spusese alteţa, aţi folosit în teoria
relativităţii şi pe Dumnezeu?” „N-am luat în calculele mele o
asemenea ipoteză, alteţă!”. Era clar că nici nu o putea
lua! Ipoteza creării lumii de către Dumnezeu face parte dintr-un
sistem universal ale cărui axiome nu pot fi nici combătute, nici
utilizate în ştiinţă. Este un sistem închis pentru
ştiinţă. Ştiinţa ajunge la apogeul ei de-abia atunci
când se matematizează, când formează un sistem perfect coerent,
raţional constituit. Religia, reprezintă şi ea un sistem
axiomatic coerent de idei prin Biblie, unde există principii care au
consecinţe. Şi în permanenţă, consecinţele se
articulează mereu cu principiul iniţial, în mod perfect.
Spre
deosebire însă de scopul cercetării ştiinţifice, scopul
bibliei este etic si religios. Un punct de pornire necesar pentru orice
examinare a ei, este Evrei 11.3: "Prin credinţă pricepem că
lumea a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu". Aceasta
înseamnă că cele ce spune biblia despre creaţie este bazat pe
revelaţia divină şi trebuie înţeles numai din punctul de
vedere al credinţei. Nu justifici şi nu demonstrezi nimic în credinţă,
iei totul aşa cum e dat de la Dumnezeu.
Acesta este aspectul care face o distincţie netă între
abordarea biblică şi cea ştiinţifică.
În lumina acestor adevăruri, atitudinea
inchizitorie, zic eu accidentală, de la Mânăstirea Tismana ar fi
trebuit văzută cu blândeţe şi îngăduinţă de
ambele părţi. Fără să ne atacăm reciproc,
măicuţele îşi puteau vedea de cutumele lor religioase, iar eu,
lăsat în pace în incursiunea mea ştiinţifică, ca să
devoalez un fenomen istoric grav care abia începe: disoluţia ortodoxismului
într-o Europă unită.
Da,
chiar aşa! Din nefericire asta este cauza unor zâzanii actuale din
Biserica Ortodoxă Română: unii merg orbeşte „după vremurile
noi”, alţii mai citiţi, observă
diluarea ortodoxismului în ţară şi în Balcani. Şi
cum fenomenul este deja vizibil, dacă în general clerul se face că nu
observă, barem noi laicii, s-o spunem deschis şi răspicat
fără să ascundem nimic sub preş: la nivel european
tendinţa este spre o Europă Ecumenică. S-a realizat o
Europă economică, s-a realizat o Europă politică, e rândul
acum a unei Europe unite şi în dogma religioasă. Care va fi aia, nu
se ştie! În Statutul Europei Unite s-a evitat diplomatic orice referire la
creştinismul european. Deci gogoaşa încă nu-i friptă!
Probabil că în întâlnirea privind ecumenismul din noiembrie 2010, de la
Viena, o parte a gogoşii se va mai rumeni puţin.
E cazul să amintesc că, după
apariţia cărţii, spre deosebire de cele două
măicuţe de la Mânăstirea Tismana, ecourile de pretutindeni au
fost foarte favorabile şi m-a bucurat faptul că există şi
în ţară un cler bine instruit şi conservatorist. Dar şi în
lumea largă, emigranţi de origine română bine informaţi.
Erudiţi binecunoscuţi, cum ar fi Ioan Miclău şi Ben
Todică din Australia, criticii literari Cezarina Adamescu de la
Galaţi şi Al Florin Ţene de la Cluj, specialistul în studiul
religiilor orientale George Anca, sunt doar câţiva din cei care au scris
fie la editură, fie mie personal.
Aceşti
împătimiţi ai cititului unor volume de nivel elevat, au salutat
ideile reieşite „printre rânduri” din cartea mea. Pentru că
astăzi, unii istorici şi clerici români n-au curajul să
susţină cu fruntea sus temele fundamentale ale istoriografiei noastre
de frică să nu deranjeze pe coana Europa. S-a ajuns până acolo,
încât, când se întâlnesc istoricii unguri cu cei români se stabileşte de
la început: despre asta, nu vorbim! Când se întâlnesc istoricii bulgari cu cei
români, bulgarii pun un par la poartă: să nu cumva să
aduceţi discuţia despre faptul că asăneştii sunt de
neam valah! Imperiul lor a fost bulgar nu bulgaro-valah, pricepeţi?
Ori,
partea a treia a cărţii „Sfântul Nicodim de la Tismana” tocmai asta afirmă: întemeierea
şi consolidarea Ţării Româneşti se leagă strâns de imperiile
şi ţaratele de la sud de Dunăre. Apariţia Ţării Româneşti
a avut loc atât în contextul ameninţării otomane în sud, cât şi
la nord, de slăbiciunea lui Ladislau al IV-lea şi a întregii sale
elite maghiare. Această conjunctură istorică a dus, în anul
1272, la întinderea stăpânirii lui Litovoi şi asupra ţării
din stânga Oltului. Eu pun întrebări serioase! De ce istoricii noştri
trec cu vederea această primă întemeiere de Tară Românească
la nord de Dunăre încă din 1272? De ce unii atribuie continuarea
acestei mişcări întemeietoare lui Tocomer (numit şi Ivanco) în
filiaţia „bătrânului” Seneslav (1247-1272) şi nu a lui Tihomir
(Thocomer în actele latine şi pe linie slavă Tyhomir = Pacificul) pe
filiaţia bulgară a lui Constantin Tih? Se tem istoricii noştri
de deschiderea cutiei Pandorei cu istoricii bulgari? Cartea îndeamnă la
crearea unui forum de istorici români şi bulgari pentru dezbaterea acestei
chestiuni controversate. Iar dacă aceasta nu s-a făcut până
acum, e musai să se facă până nu vom fi obligaţi să renunţăm
la ortodoxism în favoarea ecumenismului european.
Cu ce
mai strică rânduiala cartea mea şi situl meu – făcut timp de
cinci ani gratuit pentru mănăstire - şi pe care am fost obligat,
prin telefoanele noii conduceri, să-l trec la arhivă? Păi
deranjează faptul că Nicodim s-a născut în Kosovo şi asta
incomodează vădit acţiunile coanei Europa acolo. Nu
ştiţi ce se întâmplă în sudul Kosovo? Investiţiile europene
în regiune şi acţiunile ONG-urilor cu profil religios bat acolo orice
record. Iar aceea zonă, în vremea lui Nicodim era sârbească. S-ar
zice că avem în anul 2010, un Kosovo la fel ca cele două state
coreene: în sud, lumină nocturnă feerică peste un capitalism în
floare, în nord, comunism, electricitate cu ţârâita de la sârbi şi
magazine goale.
Care-i
„şpilul”? Simplu: de la declararea independenţei regiunii Kosovo,
leagănul ortodoxismului sârbesc a dispărut! Prea erau fanatici
religioşi sârbii aceştia, papa se poate mângâia a mulţumire în
barba lui rasă! Dar va deschide ochii, când în Kosovo se vor
înălţa moschee după moschee ca ciupercile după ploaie iar
islamul va triumfa şi se va instala definitiv acolo, ca o sulă în
coasta Europei Unite!
Maica
Maria, ghidul mânăstirii, nu ştie nimic despre toate acestea şi
intră în detalii nesemnificative din carte. Le putem discuta oricând. De
pildă, se afirmă că mai există o localitate Prilepac
şi una Prilep. Există mai multe, zic eu. Una în Macedonia, una în
Albania, două prin Bulgaria iar variante de Prilep sunt o
grămadă: Përlep, Prilip, Prejlep, Perlep, Arrnjet, Prejlepi, Arrnjeti.
Cât priveşte Prilepac, el e tot în Kosovo lângă Novo Brdo, acolo s-a
născut în 1329 prinţul Lazăr al Serbiei, fiul lui Pribaţ,
conţopist la curtea lui Ştefan Duşan (1321-1331) aşa cum a
fost şi Grâcic tatăl lui Nicodim.
Iată
că vă dezvălui în premieră şi adevăratul nume al
Cuviosului Nicodim de la Tismana: Nikodim Grâcic. Şi el a fugit de
acasă cu Inaltele Feţe Bisericeşti când acestea au venit din
Sfântul Munte Athos ca să sfinţească marea biserică „Vîsoki
Dechacni” a lui Ştefan Duşan, spune Ştefan Ieromonahul. E logic
atunci să nu te miri de ce Grâcic copilul, locuia în localitatea Prilep, aflată la nici cinci
kilometri de mânăstirea Dechani. N-am inserat aceste detalii în carte
tocmai pentru a nu deranja versiunile aflate la Mănăstirea Tismana.
Ba am păstrat acolo chiar şi imaginea cu genealogia lui Nicodim în
versiunea filiaţiei pe linia
Scandembeg deşi istoria vorbeşte de acesta după un secol de la
moartea lui Nicodim Grâcic.
Aşadar,
după părerea mea, nu sunt atât de importante amănuntele cât e
necesar să păstrăm rigoarea ştiinţifică, pentru
că altfel, riscăm să susţinem inconştient
prozelitismul papal care se practică azi în Kosovo. Ştiu că asta
sună dur dar acesta este curentul pe care-l simţi în Kosovo. Iar noi
ortodocşii nu putem renunţa la adevărul despre acele locuri.
Acolo a curs sânge de creştin ortodox pentru a opri pe otomanii
păgâni.
Nu
trebuie deci să luăm în derizoriu niciuna din ideile
cărţii. În ciuda vicisitudinilor vremurilor, noi ne-am păstrat
ortodoxia prin lăcaşe de cult ca Mânăstirea Tismana. Dar ne-am
păstrat-o şi prin creştinul simplu provenit din geto-daci care a
trecut benevol de la religia lui zalmoxiană la cea creştină.
Suntem singurii din Balcani care am trecut spontan la creştinism neavând o
dată fixă de creştinare ca vecinii noştri. Asta arăt
eu în carte: continuitatea credinţei străbune. Poate asta să
supere? Oare de ce strâmbă unii din nas, n-au existat oameni şi
religii înainte de Hristos? Eu justific ceea ce susţinea şi
Patriarhul de pomenire Iustin Moisescu. Faptul în ciuda silniciilor catolice,
făptura etnică a poporului român a fost păstrată în Ardeal
şi în Ţara Românească, nu de boieri, ci de cei săraci
şi prigoniţi, de marea mulţime a ţăranilor
făcuţi iobagi, fiindcă au rămas statornic alipiţi de
credinţa lor de-a lungul vremii.
Deşi
când am fost consilier am susţinut ideea că sprijinirea
materială şi înzestrarea mânăstirilor este benefică pentru
reabilitarea religiei noastre după comunism, tare mi-e teamă că
astăzi există în mânăstirile noastre un curent ascuns, o viziune
malefică asupra bisericii noastre ortodoxe seculare. S-au abandonat vechi
cutume monahale (monah = pustnic, om singur) în favoarea unui aşa zis
turism ecumenic care n-are nimic de-a face cu viaţa de obşte a
mânăstirilor. Şi mai tare mă tem că acest fenomen a fost un
act voit al politicului care consideră mănăstirile o vacă
de muls, singura care a rămas încă nedevorată în întregime în
România.
Despre
asta însă, cu altă ocazie. Amintesc deocamdată regula
sfântă a Mânăstirii Tismana lăsată de întemeietorul basarab
Dan I, prin hrisov:
„…mai porunceşte
Domnia Mea, ca, călugării din ambele mânăstiri,(Tismana şi
Vodiţa) să fie de sine stătători, şi după
moartea actualului lor stariţ, nimeni să nu le pună alt
stariţ, nici eu însumi Voievodul Dan, nici altcineva din urmaşii mei,
ca să nu se strice regula şi tradiţia lui Nicodim şi
porunca Mea, căci cine va cuteza a strica ceva din acestea, sau a schimba
în rău, să fie blestemat de către Domnul D-zeu, a tot
ţiitorul şi de către prea curata Născătoare de D-zeu
şi de către toţi sfinţii, şi să fie
părtaş cu toţi aceia ce s-au lepădat de D-zeu şi l-au
trădat la moarte.” (anul 6894, indictionul 9, al lunei octombrie
ziua 3)
Oare, se va împlini blestemul lui Dan
Vodă la Mânăstirea Tismana? Vom vedea…
Prof.
Nicolae N. Tomoniu, Tismana, 15 septembrie 2010
Articol scris pentru revista Publicaţiile ARP
Conversaţi
cuminţi aici: pareri@tomoniu.ro