Cartea „Sfântul Nicodim de la Tismana”  a fost tipărită într-un singur volum de 224 de pagini din care 40 pagini color,

la Editura „Cuget Românesc* Bârda şi costă 20 lei/exemplarul fără taxe poştale

Pentru comenzi scrieţi pe adresa Parohia Malovăţ, comuna Malovăţ, judeţul Mehedinţi, cod poştal 227 315

Persoană de contact: Pr. Prof. Dr. Alexandru Stănciulescu-Bârda, Comanda prin mail: parohiamalovat2@gmail.com

 

BLESTEMUL LUI DAN VODĂ LA MÂNĂSTIREA TISMANA?

 

 

Noua mea carte „Sfântul Nicodim de la Tismana”, lucrare tipărită prin grija cunoscutului Pr. Prof. Dr. Alexandru Stănciulescu-Bârda din Mehedinţi, n-a mai fost bine primită la Mânăstirea Tismana precum era în vremea ÎPS Teofan, Mitropolitul Olteniei, care promisese să o tipărească la Craiova. Când am fost zilele astea să dau cartea cu dedicaţie, numai Maica Ierusalima care participase efectiv la ea - înmânându-mi două cărţi-document – s-a bucurat. Maica Maria, ghidul mânăstirii, şi noua Maică Stareţă Antonia, nu numai că n-au primit cărţile mele dar au format un grup ad-hoc acuzator ca în vremea inchiziţiei.

Oricât am încercat eu un dialog, Maica Maria a deviat discuţia într-un adevărat rechizitoriu contra cărţii mele cu multe... "prostii” iar noua Maică Stareţă Antonia, mai diplomată, doar aproba…

Mi-am zis la început că e invidie. Maica Maria are şi dânsa în pregătire o asemenea carte şi eu i-o luasem înainte. Dar când am observat că viziunea dânsei asupra scrierilor mele se întoarce brusc la 180 de grade în numai patru ani, mi-am dat seama că lucrurile sunt mult mai profunde. Mai exact, nu se putea explica faptul că articolele mele biografice despre Sfântului Nicodim, scrise cu ocazia simpozionului legat de comemorarea a 600 de ani de la săvârşirea vieţii sale pământeşti, în anul 2006, an declarat atunci de mitropolie „Anul Sfântul Nicodim de la Tismana” şi înserate acum în carte, deveniseră subit caduce, perimate. Ori, acele articole le citiseră Înalt Prea Sfinţiile din toată ţara prezente la simpozion. Atunci, acele elite ale clerului român lăudaseră scrierile mele şi îşi luaseră cu grijă acasă revista „Portal Măiastra” unde apăruseră noutăţile privind Cuviosul Nicodim de la Tismana. Sunt patru ani de atunci şi nimeni n-a protestat sau să mă fi  acuzat de vreo „erezie”. De aceea mă întrebam dacă avea vre-un rost „inchiziţia” ad-hoc, când m-am dus acum, în luna august 2010, la mânăstire.

Am reflectat mai adânc la ineditul situaţiei. Mi-am dat seama că, surprinzător, atacul recent asupra viziunii de ansamblu al cărţii mele avea un rost şi asta m-a bucurat. Dar m-a şi întristat. M-a bucurat pentru că îmi confirma că tot ceea ce scrisesem eu o făcusem academic, evitând canoanele scrierilor bisericeşti. M-a întristat, pentru că monahiile lor nu se mai ridicau la nivelul călugărilor erudiţi de altă dată care ar fi înţeles exact ideile centrale ale cărţii. Cu alte cuvinte, cartea nu era de înţeles pentru că ea reprezenta în ansamblul ei un studiu istoric, ştiinţific, scris foarte riguros de către un laic.

În viaţa de toate zilele fenomenul este cunoscut. Neînţelegând o scriere ştiinţifică, ignorantul spune că ea e o „prostie”, precum şi omul şcolit şi fără Dumnezeu, în aceiaşi măsură, divaghează că o lucrare bisericească e o prostie. Sunt rari erudiţii, oamenii cărţilor, geniile, care înţeleg exact de ce ştiinţa şi religia n-au loc în aceiaşi căciulă. Albert Einstein pronunţase acest adevăr, în celebra lui întâlnire cu o Alteţă Regală. „Sunteţi un om credincios, îi spusese alteţa, aţi folosit în teoria relativităţii şi pe Dumnezeu?” „N-am luat în calculele mele o asemenea ipoteză, alteţă!”. Era clar că nici nu o putea lua! Ipoteza creării lumii de către Dumnezeu face parte dintr-un sistem universal ale cărui axiome nu pot fi nici combătute, nici utilizate în ştiinţă. Este un sistem închis pentru ştiinţă. Ştiinţa ajunge la apogeul ei de-abia atunci când se matematizează, când formează un sistem perfect coerent, raţional constituit. Religia, reprezintă şi ea un sistem axiomatic coerent de idei prin Biblie, unde există principii care au consecinţe. Şi în permanenţă,  consecinţele se articulează mereu cu principiul iniţial, în mod perfect.

Spre deosebire însă de scopul cercetării ştiinţifice, scopul bibliei este etic si religios. Un punct de pornire necesar pentru orice examinare a ei, este Evrei 11.3: "Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu". Aceasta înseamnă că cele ce spune biblia despre creaţie este bazat pe revelaţia divină şi trebuie înţeles numai din punctul de vedere al credinţei. Nu justifici şi nu demonstrezi nimic în credinţă, iei totul aşa cum e dat de la Dumnezeu.  Acesta este aspectul care face o distincţie netă între abordarea biblică şi cea ştiinţifică.

 În lumina acestor adevăruri, atitudinea inchizitorie, zic eu accidentală, de la Mânăstirea Tismana ar fi trebuit văzută cu blândeţe şi îngăduinţă de ambele părţi. Fără să ne atacăm reciproc, măicuţele îşi puteau vedea de cutumele lor religioase, iar eu, lăsat în pace în incursiunea mea ştiinţifică, ca să devoalez un fenomen istoric grav care abia începe: disoluţia ortodoxismului într-o Europă unită.

Da, chiar aşa! Din nefericire asta este cauza unor zâzanii actuale din Biserica Ortodoxă Română: unii merg orbeşte „după vremurile noi”, alţii mai citiţi, observă  diluarea ortodoxismului în ţară şi în Balcani. Şi cum fenomenul este deja vizibil, dacă în general clerul se face că nu observă, barem noi laicii, s-o spunem deschis şi răspicat fără să ascundem nimic sub preş: la nivel european tendinţa este spre o Europă Ecumenică. S-a realizat o Europă economică, s-a realizat o Europă politică, e rândul acum a unei Europe unite şi în dogma religioasă. Care va fi aia, nu se ştie! În Statutul Europei Unite s-a evitat diplomatic orice referire la creştinismul european. Deci gogoaşa încă nu-i friptă! Probabil că în întâlnirea privind ecumenismul din noiembrie 2010, de la Viena, o parte a gogoşii se va mai rumeni puţin.

 E cazul să amintesc că, după apariţia cărţii, spre deosebire de cele două măicuţe de la Mânăstirea Tismana, ecourile de pretutindeni au fost foarte favorabile şi m-a bucurat faptul că există şi în ţară un cler bine instruit şi conservatorist. Dar şi în lumea largă, emigranţi de origine română bine informaţi. Erudiţi binecunoscuţi, cum ar fi Ioan Miclău şi Ben Todică din Australia, criticii literari Cezarina Adamescu de la Galaţi şi Al Florin Ţene de la Cluj, specialistul în studiul religiilor orientale George Anca, sunt doar câţiva din cei care au scris fie la editură, fie mie personal.

Aceşti împătimiţi ai cititului unor volume de nivel elevat, au salutat ideile reieşite „printre rânduri” din cartea mea. Pentru că astăzi, unii istorici şi clerici români n-au curajul să susţină cu fruntea sus temele fundamentale ale istoriografiei noastre de frică să nu deranjeze pe coana Europa. S-a ajuns până acolo, încât, când se întâlnesc istoricii unguri cu cei români se stabileşte de la început: despre asta, nu vorbim! Când se întâlnesc istoricii bulgari cu cei români, bulgarii pun un par la poartă: să nu cumva să aduceţi discuţia despre faptul că asăneştii sunt de neam valah! Imperiul lor a fost bulgar nu bulgaro-valah, pricepeţi?

Ori, partea a treia a cărţii „Sfântul Nicodim de la Tismana” tocmai asta afirmă: întemeierea şi consolidarea Ţării Româneşti  se leagă strâns de imperiile şi ţaratele de la sud de Dunăre. Apariţia Ţării Româneşti a avut loc atât în contextul ameninţării otomane în sud, cât şi la nord, de slăbiciunea lui Ladislau al IV-lea şi a întregii sale elite maghiare. Această conjunctură istorică a dus, în anul 1272, la întinderea stăpânirii lui Litovoi şi asupra ţării din stânga Oltului. Eu pun întrebări serioase! De ce istoricii noştri trec cu vederea această primă întemeiere de Tară Românească la nord de Dunăre încă din 1272? De ce unii atribuie continuarea acestei mişcări întemeietoare lui Tocomer (numit şi Ivanco) în filiaţia „bătrânului” Seneslav (1247-1272) şi nu a lui Tihomir (Thocomer în actele latine şi pe linie slavă Tyhomir = Pacificul) pe filiaţia bulgară a lui Constantin Tih? Se tem istoricii noştri de deschiderea cutiei Pandorei cu istoricii bulgari? Cartea îndeamnă la crearea unui forum de istorici români şi bulgari pentru dezbaterea acestei chestiuni controversate. Iar dacă aceasta nu s-a făcut până acum, e musai să se facă până nu vom fi obligaţi să renunţăm la ortodoxism în favoarea ecumenismului european.

Cu ce mai strică rânduiala cartea mea şi situl meu – făcut timp de cinci ani gratuit pentru mănăstire - şi pe care am fost obligat, prin telefoanele noii conduceri, să-l trec la arhivă? Păi deranjează faptul că Nicodim s-a născut în Kosovo şi asta incomodează vădit acţiunile coanei Europa acolo. Nu ştiţi ce se întâmplă în sudul Kosovo? Investiţiile europene în regiune şi acţiunile ONG-urilor cu profil religios bat acolo orice record. Iar aceea zonă, în vremea lui Nicodim era sârbească. S-ar zice că avem în anul 2010, un Kosovo la fel ca cele două state coreene: în sud, lumină nocturnă feerică peste un capitalism în floare, în nord, comunism, electricitate cu ţârâita de la sârbi şi magazine goale.

Care-i „şpilul”? Simplu: de la declararea independenţei regiunii Kosovo, leagănul ortodoxismului sârbesc a dispărut! Prea erau fanatici religioşi sârbii aceştia, papa se poate mângâia a mulţumire în barba lui rasă! Dar va deschide ochii, când în Kosovo se vor înălţa moschee după moschee ca ciupercile după ploaie iar islamul va triumfa şi se va instala definitiv acolo, ca o sulă în coasta Europei Unite!

Maica Maria, ghidul mânăstirii, nu ştie nimic despre toate acestea şi intră în detalii nesemnificative din carte. Le putem discuta oricând. De pildă, se afirmă că mai există o localitate Prilepac şi una Prilep. Există mai multe, zic eu. Una în Macedonia, una în Albania, două prin Bulgaria iar variante de Prilep sunt o grămadă: Përlep, Prilip, Prejlep, Perlep, Arrnjet, Prejlepi, Arrnjeti. Cât priveşte Prilepac, el e tot în Kosovo lângă Novo Brdo, acolo s-a născut în 1329 prinţul Lazăr al Serbiei, fiul lui Pribaţ, conţopist la curtea lui Ştefan Duşan (1321-1331) aşa cum a fost şi Grâcic tatăl lui Nicodim.

Iată că vă dezvălui în premieră şi adevăratul nume al Cuviosului Nicodim de la Tismana: Nikodim Grâcic. Şi el a fugit de acasă cu Inaltele Feţe Bisericeşti când acestea au venit din Sfântul Munte Athos ca să sfinţească marea biserică „Vîsoki Dechacni” a lui Ştefan Duşan, spune Ştefan Ieromonahul. E logic atunci să nu te miri de ce Grâcic copilul, locuia în  localitatea Prilep, aflată la nici cinci kilometri de mânăstirea Dechani. N-am inserat aceste detalii în carte tocmai pentru a nu deranja versiunile aflate la Mănăstirea Tismana. Ba am păstrat acolo chiar şi imaginea cu genealogia lui Nicodim în versiunea  filiaţiei pe linia Scandembeg deşi istoria vorbeşte de acesta după un secol de la moartea lui Nicodim Grâcic.

Aşadar, după părerea mea, nu sunt atât de importante amănuntele cât e necesar să păstrăm rigoarea ştiinţifică, pentru că altfel, riscăm să susţinem inconştient prozelitismul papal care se practică azi în Kosovo. Ştiu că asta sună dur dar acesta este curentul pe care-l simţi în Kosovo. Iar noi ortodocşii nu putem renunţa la adevărul despre acele locuri. Acolo a curs sânge de creştin ortodox pentru a opri pe otomanii păgâni.

Nu trebuie deci să luăm în derizoriu niciuna din ideile cărţii. În ciuda vicisitudinilor vremurilor, noi ne-am păstrat ortodoxia prin lăcaşe de cult ca Mânăstirea Tismana. Dar ne-am păstrat-o şi prin creştinul simplu provenit din geto-daci care a trecut benevol de la religia lui zalmoxiană la cea creştină. Suntem singurii din Balcani care am trecut spontan la creştinism neavând o dată fixă de creştinare ca vecinii noştri. Asta arăt eu în carte: continuitatea credinţei străbune. Poate asta să supere? Oare de ce strâmbă unii din nas, n-au existat oameni şi religii înainte de Hristos? Eu justific ceea ce susţinea şi Patriarhul de pomenire Iustin Moisescu. Faptul în ciuda silniciilor catolice, făptura etnică a poporului român a fost păstrată în Ardeal şi în Ţara Românească, nu de boieri, ci de cei săraci şi prigoniţi, de marea mulţime a ţăranilor făcuţi iobagi, fiindcă au rămas statornic alipiţi de credinţa lor de-a lungul vremii.

Deşi când am fost consilier am susţinut ideea că sprijinirea materială şi înzestrarea mânăstirilor este benefică pentru reabilitarea religiei noastre după comunism, tare mi-e teamă că astăzi există în mânăstirile noastre un curent ascuns, o viziune malefică asupra bisericii noastre ortodoxe seculare. S-au abandonat vechi cutume monahale (monah = pustnic, om singur) în favoarea unui aşa zis turism ecumenic care n-are nimic de-a face cu viaţa de obşte a mânăstirilor. Şi mai tare mă tem că acest fenomen a fost un act voit al politicului care consideră mănăstirile o vacă de muls, singura care a rămas încă nedevorată în întregime în România.

Despre asta însă, cu altă ocazie. Amintesc deocamdată regula sfântă a Mânăstirii Tismana lăsată de întemeietorul basarab Dan I,  prin hrisov:

„…mai porunceşte Domnia Mea, ca, călugării din ambele mânăstiri,(Tismana şi Vodiţa) să fie de sine stătători, şi după moartea actualului lor stariţ, nimeni să nu le pună alt stariţ, nici eu însumi Voievodul Dan, nici altcineva din urmaşii mei, ca să nu se strice regula şi tradiţia lui Nicodim şi porunca Mea, căci cine va cuteza a strica ceva din acestea, sau a schimba în rău, să fie blestemat de către Domnul D-zeu, a tot ţiitorul şi de către prea curata Născătoare de D-zeu şi de către toţi sfinţii, şi să fie părtaş cu toţi aceia ce s-au lepădat de D-zeu şi l-au trădat la moarte.” (anul 6894,  indictionul 9, al lunei octombrie ziua 3) 

 Oare, se va împlini blestemul lui Dan Vodă la Mânăstirea Tismana? Vom vedea…

 

 

 

            Prof. Nicolae N. Tomoniu, Tismana, 15 septembrie 2010

Articol scris pentru revista Publicaţiile ARP

 

 

 

 

---

Restartare site

 

  Alte ARTICOLE

---

 

Site www.tomoniu.ro

 

© Copyright Fundaţia Tismana – 2006

Aici situl „Cu noi găsiţi orice!”

 

Conversaţi cuminţi aici: pareri@tomoniu.ro